reduceri si promotii 2018
Definitie boncălui - ce inseamna boncălui - Dex Online

boncălui definitie

BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii). verb boncălui

boncăluí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéște, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 să boncăluiáscă verb boncălui

boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi]. verb boncăluì

BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec. verb boncălui

BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178. verb boncălui

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului boncălui

boncălui   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) boncălui boncăluire boncăluit boncăluind singular plural
boncăluind
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) (să) —
a II-a (tu) (să) —
a III-a (el, ea) boncăluiește (să) — boncăluia boncălui boncăluise
plural I (noi) (să) —
a II-a (voi) (să) —
a III-a (ei, ele) boncăluiesc (să) boncăluiască boncăluiau boncălui boncăluiseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z