bobiță, bobițe s. f. (dim.) 1. v. bobar. 2. vin. substantiv feminin bobiță
BOBÍȚĂ, bobițe, s. f. I. Diminutiv al lui boabă. II. 1. (La o stofă, pânză etc.) Picățea, punct. 2. Aluniță (pe piele). substantiv feminin bobiță
bobíță f., pl. e (sîrb. bobica, d. bob, bob. V. bob). Bacă, boabă. Lucru care seamănă a bobiță, ca mărgelele, mărgăritarele ș.a. substantiv feminin bobiță
bobíță s. f., g.-d. art. bobíței; pl. bobíțe substantiv feminin bobiță
BOBÍȚĂ, bobițe, s. f. Diminutiv al lui boabă. ♦ Cerculeț imprimat sau desenat. – Boabă + suf. -iță. Cf. sb. b o b i c a. substantiv feminin bobiță
BOBÍȚĂ, bobițe, s. f. I. Diminutiv al lui b o a b ă. 1. v. b o a b ă (1). Bobiță de strugure. 2. v. boabă (2). Ploaia cu bobițele ei de gheață bătea toba în spinări, în căciuli. V. ROM. noiembrie 1953, 157. Poate mintea ta, sufletul tău n-a fost nici clar și limpede ca bobița de rouă. VISSARION, B. 276. II. 1. (De obicei la pl.) Desen în formă de punct rotund, care se detașează pe un fond de altă culoare; picățele. V. bulină. Rochie cu bobițe. ▭ Un fluture alb cu bobițe albastre. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Aluniță (pe piele). substantiv feminin bobiță
bobițà v. a curăța de bobițe (ciorchina strugurelui). temporar bobițà
bobiță | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | bobiță | bobița |
plural | bobițe | bobițele | |
genitiv-dativ | singular | bobițe | bobiței |
plural | bobițe | bobițelor |