BLEȘTÍ, bleștesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A sufla (greu), a-și trage (cu greu) sufletul. 2. A articula (cu greu) un sunet, a vorbi (greu). ♦ A scoate un cuvânt; a crâcni. ♦ A vorbi mult. – Din bleașc. verb tranzitivblești
bleștí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bleștésc, imperf. 3 sg. bleșteá; conj. prez. 3 să bleșteáscă verb tranzitivblești
bleștì v. Mold. a rosti îngăimat: amin ! bleștesc eu cu jumătate gură CR. [Ceh. BLESTI]. verb tranzitivbleștì
BLEȘTÍ, bleștesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A răsufla (greu), a-și trage (cu greu) răsuflarea. 2. A îngăima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. și refl. A (se) moleși, a (se) înmuia, a slăbi; a (se) pleoști. 3. A vorbi mult; a flecări, a trăncăni. – Cf. sl. b l e n s t i, sb. bleštiti. verb tranzitivblești
bleștésc v. intr. (vsl. blensti, a flecări; ceh. blésti, a flecări; sîrb. biještiti, a pîlpîi, bg. blĭešty, blieskam, scînteĭez. V. blejesc, bleojdesc, pleoștesc, blehăĭesc, bleasc). Est. Răspund cu jumătate de gură, îngîĭm, vorbesc alene. Adiĭ, mișc încă puțin înainte de a murĭ (ca șarpele din coadă). Est. Sud. V. tr. Moleșesc, slăbesc: vinu l-a bleștit. V. refl. S’a bleștit de bătrîneță. verb tranzitivbleștesc
bleștire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | bleștire | bleștirea |
plural | bleștiri | bleștirile | |
genitiv-dativ | singular | bleștiri | bleștirii |
plural | bleștiri | bleștirilor |