BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Din birui + suf. -ință. substantiv feminin biruință
biruínță f. pl. e. Învingere, victorie. substantiv feminin biruință
biruínță s. f., g.-d. art. biruínței; pl. biruínțe substantiv feminin biruință
BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Birui + suf. -ință. substantiv feminin biruință
BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruință. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. ♦ F i g. Pămîntul întors e o biruință mare... în el s-a semănat pînea de mîine a orașelor. CAMILAR, TEM. 101. substantiv feminin biruință
biruință | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | biruință | biruința |
plural | biruințe | biruințele | |
genitiv-dativ | singular | biruințe | biruinței |
plural | biruințe | biruințelor |