biruință definitie

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Din birui + suf. -ință. substantiv feminin biruință

biruínță f. pl. e. Învingere, victorie. substantiv feminin biruință

biruínță s. f., g.-d. art. biruínței; pl. biruínțe substantiv feminin biruință

biruință f. fapta de a birui și rezultatul ei: învingere, victorie. substantiv feminin biruință

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Birui + suf. -ință. substantiv feminin biruință

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruință. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se așază, iată soa­rele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. ♦ F i g. Pămîntul întors e o biruință mare... în el s-a semănat pînea de mîine a orașelor. CAMILAR, TEM. 101. substantiv feminin biruință