binevoitor definitie

BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunăvoință față de cineva. – Din binevoi + suf. -tor. adjectiv binevoitor

binevoitór, -oáre adj. Care-ți vrea bine, voitor de bine, care arată bunăvoință. Concurs binevoitor, gratuit. – Adv. Cu bunăvoință. – Și bine-voitor. adjectiv binevoitor

binevoitór (-vo-i-) adj. m., s. m., pl. binevoitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. binevoitoáre adjectiv binevoitor

binevoitor a. voitor de bine, care are bunăvoință. adjectiv binevoitor

BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj., s. m. și f. (Om) care are sau arată bunăvoință; amiabil. ♦ (Om) amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor. adjectiv binevoitor

BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Despre oameni, p. e x t. despre manifestările lor) Care arată bunăvoință, care are bunăvoință, plin de bunăvo­ință față de cineva. Tata a tăcut, cu același zîmbbet binevoitor pe față. SADOVEANU, N. F. 185. ◊ (Substanti­vat) Compuse o anonimă către Neagu, din partea unei binevoitoare. BART, E. 241. Nu știu cum să-i mulțumesc binevoitorului meu critic. CARAGIALE, O. III 25. – Pronunțat: -vo-i-. adjectiv binevoitor