beatitudine definitie

BEATITÚDINE s.f. Stare de fericire deplină, de încântare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferență față de situațiile și întâmplările din jur. [< lat. beatitudo, cf. fr. béatitude]. substantiv femininbeatitudine

BEATITÚDINE s. f. 1. stare de fericire deplină. 2. stare patologică de euforie permanentă. (< lat. beatitudo, fr. béatitude) substantiv femininbeatitudine

BEATITÚDINE s. f. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Fr. béatitude (lat. lit. beatitudo, -inis). substantiv femininbeatitudine

*beatitúdine f. (lat. beatitúdo -údinis). Fericire supremă și eternă. Cele opt beatitudini, cele opt fericirĭ ale evangheliiĭ. substantiv femininbeatitudine

beatitúdine (be-a-) s. f., g.-d. art. beatitúdinii substantiv femininbeatitudine

beatitudine f. fericire perfectă de care se bucură aleșii în împărăția cerurilor. substantiv femininbeatitudine

BEATITÚDINE s. f. 1. Stare ideală de înțelepciune la Aristotel, stoici, Spinoza etc. 2. (În patologia mintală contemporană) Euforie permanentă, însoțită de indiferență față de împrejurările exterioare. 3. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude. substantiv femininbeatitudine

BEATITÚDINE s. f. Stare de fericire deplină. O liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă. HOGAȘ, M. N. 159. ◊ (Poetic) Cînd vine întunericul... toată beatitudinea în care se află scu­fundat ținutul poate fi auzită. BOGZA, C. O. 159. ◊ (Iro­nic) Am intrat în starea de beatitudine – sînt complet ramolit. CARAGIALE, O. VII 90. – Pronunțat: be-a-. substantiv femininbeatitudine