Alege sensul dorit: balaur -substantiv masculin balaur -temporar

balaur definitie

credit rapid online ifn

balaúr m. (sîrb. blavur, blavor, blaor, d. alb. bolă, din bolvă, balaur, care vine d. lat. bélua, dihanie). Șarpe fabulos cu creastă și picioare. Fig. Iron. Țigan. – Vechĭ. și bălaur. substantiv masculinbalaur

baláur, -i, (balaor, bălaur), s.m. – (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu 1999: 27): „Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate” (Memoria 2001: 18). „La Cornu Gutâiului / … / Unde bea balauru” (Papahagi 1925: 160). – „Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»” (DER); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983), cf. alb. boljë, bollë „șarpe„. substantiv masculinbalaur

credit rapid online ifn

baláur s. m., pl. baláuri substantiv masculinbalaur

baláur (baláuri), s. m.1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă. substantiv masculinbalaur

balaur, balauri, s. m. 1. polițist. 2. șef mare. 3. țigan. substantiv masculinbalaur

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru fantastic, imaginat în formă de șarpe cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației dragonului. – Comp. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor. substantiv masculinbalaur

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește]. substantiv masculinbalaur

BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, adesea înaripat; dragon2. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației Dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor. substantiv masculinbalaur

BALÁUR, balauri, s. n. (în basme; uneori determinat prin « de șarpe ») Monstru fantastic cu înfățișare fioroasă, imaginat în formă de șarpe, adesea înaripat, cu unul sau mai multe capete. V. b a l ă, z m e u. Mă doare capul de horăitul moșnegilor; parc-ar fi balauri. SADOVEANU, N. F. 75. D-ta nu știi că aici în fîntînă este un balaur mare de șarpe, care bîntuie omenirea? ISPIRESCU, L. 341. Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Uneori, în literatura populară, în legătură cu « laur ») Laur-balaur, Cu solzii de aur. ȘEZ. IV 196. ◊ F i g. Vîntul sporea și fața pustiei se posomora de vîrtejuri. Din asfințit veni cu hărnicie balaurul nourilor, învălmășind negreață și scăpărînd fulgere. SADOVEANU, O. A. II 231. ♦ Denumire populară a constelației dragonului. – Pronunțat: -la-ur. – Variantă: băláur (BENIUC, V. 72) s. m. substantiv masculinbalaur

Cápul-Baláurului (parte a unei constelații) (-la-u-) s. propriu n. substantiv masculincapulbalaurului

băláur V. balaur. temporarbălaur

BĂLAÚR s. m. v. balaur. temporarbălaur

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește]. temporarbalaur

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluibalaur

balaur  substantiv masculin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular balaur balaurul
plural balauri balaurii
genitiv-dativ singular balaur balaurului
plural balauri balaurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z