balamút (balamúți), adj. – 1. Înșelător, trișor. – 2. Rablagit, hodorogit. Pol., rut., ceh., rus. balamut (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; DAR). Înv., aproape ieșit din uz. adjectivbalamut
balamut, balamuți, s. m. om naiv / ușor de păcălit; victimă predilectă a unui hoț adjectivbalamut
balamút, -ă s. și adj. (rut. pol. balamut, înșelător, palavragiŭ, fanfaron. V. bălăcesc). Vechĭ. Înșelător, șarlatan. Azĭ. Munt. Om care vorbește încurcat, bîlbîit, tont, prost (Cp. cu bădăran). Mold. Măsluit (vorbind de cărțile de joc). V. șuler. adjectivbalamut
balamút (înv., pop.) adj. m., s. m., pl. balamúți; adj. f., s. f. balamútă, pl. balamúte adjectivbalamut
balamut adjectiv | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | balamut | balamutul | balamută | balamuta |
plural | balamuți | balamuții | balamute | balamutele | |
genitiv-dativ | singular | balamut | balamutului | balamute | balamutei |
plural | balamuți | balamuților | balamute | balamutelor |