balamuțésc v. intr. (rut. balamútiti, a înșela, a încurca, rus. „a turbura, a încurca”). Vechĭ. Bîrfesc, flecăresc. verb tranzitivbalamuțesc
balamuțit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | balamuțit | balamuțitul | balamuțită | balamuțita |
plural | balamuțiți | balamuțiții | balamuțite | balamuțitele | |
genitiv-dativ | singular | balamuțit | balamuțitului | balamuțite | balamuțitei |
plural | balamuțiți | balamuțiților | balamuțite | balamuțitelor |