babilón (-oáne), s. n. – 1. Babilonie. – 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie. De la numele orașului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul ngr., cu fonetismul vechi Vavilon, și modern prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic, vavilonie). Alecsandri a întrebuințat în mod excepțional creația adj. babelic; ex. său nu a fost imitat. substantiv neutrubabilon
Babilon (Vavilon) n. 1. capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2640 a. Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru în 538 a. Cr.; oraș celebru în antichitate pentru bogăția și luxul său, azi cu totul în ruine, de unde săpăturile au scos la lumină descoperiri prețioase; 2. fig. centru mare de corupțiune și crime: Parizul e un Babilon modern. temporarbabilon
babilon substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | babilon | babilonul |
plural | babiloane | babiloanele | |
genitiv-dativ | singular | babilon | babilonului |
plural | babiloane | babiloanelor |