bîz interj. – 1. Imită bîzîitul insectelor care zboară. – 2. Exprimă zeflemisirea cuiva, și mai ales a copiilor plîngăcioși. Creație expresivă, comună mai multor limbi (REW 1057; Pușcariu, RF, I, 269 și Dacor., I, 103; Șuțu, Dacor., II, 149), cf. sl. bŭzĕti (Berneker 111), germ. biesen. Der. bîză, s. f. (insectă, muscă; albină; în arg., ziar); bîzălău, s. m. (bondar, bărzăun); bîzîit, s. n. (zumzet); bîzîitor, adj. (care bîzîie); bîzoi, s. m. (viespe); bînzar, s. m. (bondar; tăun); bînzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (în Trans., izvor, fîntînă). invariabil bîz
BÂZ interj. Cuvânt care imită sunetul produs în zbor de unele insecte. – Onomatopee. invariabil bâz
bîz, interj. interj. care redă zgomotu aripilor saŭ altor lucrurĭ asemenea. V. bîzîĭ și zumba. invariabil bîz
BÂZ interj. (Cu „z” prelungit) Cuvânt care imită sunetul produs în zbor de unele insecte. – Onomatopee. invariabil bâz
bâz ! int. exprimă: 1. strigătul surd al unor insecte (albine, muște, țânțari, etc.); 2. o bătaie de joc la copii: băiatul le făcea cu bâz! ISP. invariabil bâz
BÎZ interj. Onomatopee care imită zgomotul produs în zbor de unele insecte (albine, muște etc.). ◊ Expr. A face (cuiva) cu bîz = a-i face (cuiva) în necaz, în ciudă. [Zînele] începură cu binele a se ruga de el ca să-și taie părul, să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bîz! ISPIRESCU, L. 164. invariabil bîz