AUTODISTRÚGE vb. III. refl. A se distruge singur. [< auto1- + distruge, după fr. s'autodétruire]. verbautodistruge
AUTODISTRÚGE vb. refl. a se distruge singur sau de la sine. (după fr. sáutodétruire) verbautodistruge
AUTODISTRÚGE, autodistrug, vb. III. Refl. A se distruge singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + distruge. verbautodistruge
autodistruge verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)autodistruge | autodistrugere | autodistrus | autodistrugând | singular | plural | ||
autodistrugând | autodistrugeți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | autodistrug | (să)autodistrug | autodistrugeam | autodistrusei | autodistrusesem | |
a II-a (tu) | autodistrugi | (să)autodistrugi | autodistrugeai | autodistruseși | autodistruseseși | ||
a III-a (el, ea) | autodistruge | (să)autodistrugeai | autodistrugea | autodistruse | autodistrusese | ||
plural | I (noi) | autodistrugem | (să)autodistrugem | autodistrugeam | autodistruserăm | autodistruseserăm | |
a II-a (voi) | autodistrugeți | (să)autodistrugeți | autodistrugeați | autodistruserăți | autodistruseserăți | ||
a III-a (ei, ele) | autodistrug | (să)autodistrugă | autodistrugeau | autodistruseră | autodistruseseră |