asculta definitie

ascúlt, a -á v. tr. (lat. auscultare, pop. ascultare, it. ascoltare, pv. ascoutar, vfr. ascouter, nfr. écouter, vsp. ascuchar, pg. escutar). Îs atent, aud: ascult ce spuĭ. Trag cu urechea, pîndesc ca să surprind vorba: a asculta la ușă. Ajut cînd cere: a asculta un nenorocit. Ĭaŭ în samă: nu-l asculta ce spune. Examinez: a asculta un elev. Mă supun: ascultă de lege, de mine, de sfaturile mele. Ĭa ascultă, ĭa ascultă-mă, vorbă energică adresată cuĭva, amenințare: Ĭa ascultă: nu te obrăznici, că te daŭ afară! verb tranzitivascult

ascultá (-t, -át), vb. – 1. A auzi. – 2. A da crezare. – 3. A se supune, a face pe voia cuiva. – 4. A examina, a întreba un elev. – Mr. ascultu, megl. ascult, istr. ascutu. Lat. pop. ascultāre, în loc de auscultāre (Pușcariu 138; Candrea-Dens., 95; REW 802; DAR); cf. it. ascoltare, prov. escoutar, v. fr. ascouter (fr. écouter), v. sp. ascuchar (sp. escuchar). Der. ascultămînt, s. n. (înv., supunere, obediență); ascultător, adj. (care ascultă; supus, docil); ascultător, s. m. (elev; vînzător, funcționar; aparat de ascultare); ascultătură, s. f. (înv., ascultare); ascultoi, adj. (înv., supus, docil). verb tranzitivasculta

ascultá (a ~) (a-și încorda auzul, a se supune) vb., ind. prez. 3 ascúltă verb tranzitivasculta

ASCULTÁ, ascúlt, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Complementul indică ceea ce se face auzit sau, p. ext., persoana sau instrumentul care emite sune¬tele) A se strădui să audă, a urmări cu atenție pentru a auzi (1). Ciobanul a oftat și a ascultat austrul în cercevelele ferestrelor. SADOVEANU, N. F. 19. Auzea din partea bolnavă un geamăt surd. Rîndunica-l asculta pătrunsă de amară durere. BASSARABESCU, V. 51. ♦ A auzi. În privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. COȘBUC, P. I 49. Vino, bade, sările De-ascultâ mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata! JARNÍK-BÎRSEANU, D., 269. 2. A-și încorda atenția, a fi atent la ceea ce se spune, se cîntă, se povestește. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ș-atunci își scoborau glasul. VLAHUȚĂ, O. A. III 4. Fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Eu sînt dator să spun povestea și vă rog să ascultați. CREANGĂ, P. 248. « Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează! » El asculta tremurător, Se aprindea mai tare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (În corelație cu verbul « a sta », arată o acțiune de durată) Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult. COȘBUC, P. I 263. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd persoana sau instrumentul care se face auzit) Foicică mărăcine, Ascultați, boieri, la mine. TEODORESCU, P. P. 517. ♦ A controla dacă elevul și-a însușit cunoștințele predate, cerîndu-i să facă o expunere orală. învăța împreună... eu la gramatică și tu ce-i vrea; apoi mi-i asculta. CREANGĂ, A. 87. ♦ (Cu privire la martori) A lua depoziții, a înregistra declarațiile făcute; a audia. ♦ A examina (un bolnav) aplicînd urechea pentru a urmări fenomenele respiratorii sau bătăile inimii; a ausculta. Doctorul l-a ascultat la piept. 3. A crede, a da crezare, a băga în seamă, a acorda importanță. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. 4. (Cu privire la o dorință, o rugăminte etc. sau, p. e x t., la cel care o rostește) A lua în considerare, a împlini, a satisface. Chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, 0. I 120. ♦ (Cu privire la un sfat, un ordin etc. sau, p. e x t., la cel care îl rostește) A se supune, a se conforma, a da urmare, a face întocmai. În sfîrșit te dai pe față!... Și nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta. DAVILA, V. V. 159. Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai... Pe voi sluji cum am slujit și pe tată-tău. Numai să m-așculți. ISPIRESCU. L. 16. ◊ Fig. Mi-am ascultat inima și-am venit să te îmbrățișez. GALACTION, O. I 225. ◊ Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată. CREANGĂ, P. 203. O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor. S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor. EMINESCU, O. I 191. Că bădița-i tinerel, N-ascultă boii de el. HODOȘ, P. P. 56. Las’să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. verb tranzitivasculta

ASCULTÁ, ascúlt, vb. I. 1. Tranz. A-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. ♦ A auzi. 2. Tranz. și intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cântă. ♦ Tranz. A examina oral pe un elev. ♦ Tranz. A audia un martor (într-un proces). ♦ Tranz. (Med.) A ausculta. 3. Tranz. A acorda importanță celor spuse, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte. ♦ Tranz. și intranz. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat etc.; a face întocmai cum vrea cineva. – Lat. ascultare (= auscultare). verb tranzitivasculta

ascultà v. 1. a trage cu urechea: a asculta la ușă; 2. a lua aminte: ascultă ce-ți spun; 3. a se supune: nu mă ascultă. [Lat. ASCULTARE = clasic AUSCULTARE]. verb tranzitivascultà

ASCULTÁ, ascult, vb. I. 1. Tranz. A-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. ♦ (Med.) A ausculta. ♦ A auzi. 2. Tranz. și intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cântă. ♦ Tranz. A examina oral un elev. ♦ Tranz. A audia un martor (într-un proces). 3. Tranz. A acorda importanță celor spuse de cineva, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte. ♦ Tranz. și intranz. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat etc.; a face întocmai cum vrea cineva. – Lat. ascultare (= auscultare). verb tranzitivasculta