arma definitie

armă (árme), s. f. – Obiect, unealtă, aparat care servește în luptă. – Mr. armă,, istr. Ǫrmę. Lat. arma (Pușcariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. armë, it., sp., port. arma, fr. arme. Der. arma, vb., pe care REW 651 îl derivă de la lat. armāre; armărie, s. f. (depozit de arme); armaș, s. m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însărcinat cu menținerea ordinii publice, și răspundea și de muzica de la curte și de țiganii prințesei, soția domnitorului; conducea tribunalul criminal. În mod normal, subordonații lui sînt denumiți la fel, armași sau armășei); armășel, s. m. (paznic); armășesc, adj. (propriu unui armaș); armăși, vb. (a numi în funcția de armaș; a exercita această funcție; a aplica pedeapsa capitală); armășie, s. f. (înv., tortură); armășoaie, s. f. (soție de armaș); armătură, s. f. (armură; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensuri, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Pușcariu 127 îl derivă din. lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însă fi și formație internă, cu suf. -tură, cf. bătătură, căutătură, murătură etc.; înarma, vb. Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o navă cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s. n., din fr.; armată, s. f. cu var. armadă, armadie (înv.), din it. armata (var. se explică prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg. armada); armator, s. m., din fr. armateur; armie, s. f. din fr. armée, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec. XVIII), astăzi înv.; armistițiu, s. n., din lat. armistitium (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s. f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s. n. (carte a boierilor), din fr.; armură, s. f., din fr.; armurărie, s. f. (loc unde se fabrică, de repară sau se vînd arme); armurier, s. m.; desarma, vb., din fr. désarmer; rearma, vb., din fr. – Din rom. armaș provine mag. ármás „armaș”. substantiv femininarmă

ármă s. f., g.-d. art. ármei; pl. árme substantiv femininarmă

ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Instrument pentru atac sau apărare. La începutul anilor... pămîntenii născoceau arme de apărare și atac. SADOVEANU, N. F. 53. Izbuti a face să lucească armele ca oglinda. ISPIRESCU, L. 3. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala tui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 147. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur. NEGRUZZI, S. I 148. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă (ca pușca, revolverul, tunul etc.). Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n Codrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Armă albă = (în opoziție cu armă de foc) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Armă automată = armă de foc la care armarea se face fără intervenția omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît cît se apasă pe trăgaci. Armă atomică = instrument de luptă a cărui putere e bazată pe energia atomică. Armă bacteriologică = mijloc criminal de exterminare în masă, interzis în dreptul internațional, care constă în răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecțioase în scopul de a distruge populația pașnică. V. bacteriologic. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica (sau a lua) armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda în fața argumentelor adversarului, a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armată, specializată pentru un anumit fel de luptă și dotată cu mijloacele de luptă corespunzătoare; serviciu militar specializat în acest sens. Mă, Cocor Dumitru, artileria e armă grea. SADOVEANU, M. C. 54. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări ca «spiritual », «ideologic » etc.) Mijloc de luptă pe tărîm ideologic. Vigilența de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea și lichidarea acțiunilor criminale ale dușmanului de clasă. GHEORGHIU-DEJ, Art. Cuv. 649. O armă puternică a organizațiilor de partid în lupta pentru ridicarea nivelului muncii ideologice o constituie presa. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. ◊ Arma criticii (și autocriticii) = principala metodă de dezvăluire și înlăturare a greșelilor și lipsurilor din activitatea partidelor marxiste și a altor organizații ale oamenilor muncii. Avem o armă minunată = arma criticii și autocriticii. Ea este mijlocul principal de lichidare a greșelilor și de îmbunătățire a muncii. GHEORGHIU-DEJ, Art. Cuv. 161. ♦ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a-l învinge folosindu-te de propriile lui argumente. substantiv femininarmă

ÁRMĂ s. f. 1. unealtă, mașină care servește pentru atac sau apărare. ♦ ~ albă = armă destinată luptei corp la corp (baionetă, stilet etc.); a depune ĕle = a se preda; (fig.) a ceda. ◊ (pl.) ansamblul semnelor heraldice de pe o stemă, de pe un blazon. 2. categorie de trupe din forțele armate corespunzând unei activități specializate. 3. (fig.) mijloc de combatere a unui adversar pe planul ideilor, al politicii. (< lat. arma) substantiv femininarmă

armă f. 1. unealtă de lovit (la atac sau apărare), și în special pușca: arma la umăr! Armele sunt ofensive (sabie, pușcă, pistol, etc.) și defensive (coif, pavăză, platoșă); 2. diferite trupe ale unei armate: armă de geniu; 3. pl. profesiune militară: cariera armelor; 4. semne eraldice, armoarii: armele Franței; 5. scrimă: maestru de arme. [Lat. ARMA: sensurile 2-5 sunt galicisme]. substantiv femininarmă

ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește la atac sau la apărare. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Armă automată = armă de foc la care armarea se produce automat, loviturile succedându-se neîntrerupt cât timp se apasă pe trăgaci. Armă albă = armă de oțel, cu vârf ascuțit și margini tăioase. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda; a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. Fig. Mijloc de luptă (pe tărâm ideologic). ◊ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a învinge pe cineva cu propriile lui argumente. – Lat. arma. substantiv femininarmă

ármă f., pl. e (lat. arma, ĭar în înțelesurile noŭă de la fr. arme). Unealtă de atac orĭ de apărare, ca sabia, pușca, tunu ș. a.: a lua armele, a pune mîna pe arme. Fel de armată (infanterie, cavalerie, artilerie, marină ș. a.). Cariera armelor, milităria, profesiunea de militar. Maestru (saŭ profesor) de arme, maestru de scrimă. A fi supt arme, a fi soldat. A fi în arme, a fi armat (gata de războĭ). La arme, alergațĭ la arme, punețĭ mîna pe arme, armați-vă (strigăt de alarmă). Pl. Marcă, emblemă, semne simbolice distinctive ale uneĭ țărĭ, ale unuĭ oraș, ale uneĭ familiĭ ș. a. substantiv femininarmă

ÁRMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împo­triva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. A depune armele = a) a se preda, a se declara învins; b) (fig.) a ceda. ◊ Armă albă = armă (1) destinată luptei corp la corp sau la distanță (pumnal, cuțit etc.). Armă de foc = armă (1) care folosește pulberea explozivă la aruncarea unui proiectil (pușca, tunul etc.). Armă de distrugere (sau de nimicire) în masă = bombă atomică (sau chimică, biologică). ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. A depune armele = a) a se preda, a se declara învins; b) (fig.) a ceda. ♦ Parte dintr-o armată specia­lizată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc.; (rar) armoarii. – Lat. arma. substantiv femininarmă