aret definitie

ARÉT s.n. Poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. [< fr. arrêt]. substantiv neutruaret

ARÉT s. n. poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. ♦ câine de ~ = câine de vânătoare dresat pentru a aduce vânatul doborât. (< fr. arrêt) substantiv neutruaret

arét s. n. – Sprijin, ocrotire, protecție (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep. de sau în). Sl. na reti „pentru a ocroti” (Drăganu, Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut. aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figurează în nici un text de după jumătatea sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu aret „capăt, sfîrșit”, de la arie. Hasdeu (și Geheeb 14) îl derivau de la lat. *ad rectum; Viciu, Limba română poporană și dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu sicil. arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu lat. *in erecto; Bogrea, Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu lat. halitus; și DAR, deși cu rezerve, cu a arăta. – Rut. aretij nu poate fi, prin urmare, der. din rom., cum credea Candrea, Elemente, 400. substantiv neutruaret

1) arét n., pl. urĭ (orig. neșt.) Mold. Vechĭ. Pază: să fie de aret. Apărare: un gard de aret. substantiv neutruaret

2) arét v. tr. V. arăt. substantiv neutruaret

áret n., pl. inuz. e (lat. hálitus, suflare. Bogrea). Ban. Trans. Mold. În aretu cuĭva, în calea luĭ, pe aproape: pazniciĭ să steĭe în aretu vitelor (Suc. Șez. 30,196 și 198), în aretu caseĭ, (CL. 1910,49) în aretu vîntuluĭ. V. steriță, pravăț, vĭeliște, bătătură. substantiv neutruaret

àret n. coprins, împrejurime (în Banat): în aretul vântului POP. [Origină necunoscută]. substantiv neutruàret

ARÉT s. n. (În sintagma) Câine de aret = câine de vânătoare dresat să se oprească atunci când simte sau zărește vânatul. – Din fr. arrêt. substantiv neutruaret