ARESTUÍ vb. IV. v. aresta. verb tranzitivarestui
arestuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. arestuiésc, imperf. 3 sg. arestuiá; conj. prez. 3 să arestuiáscă verb tranzitivarestui
ARESTUÍ, arestuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A aresta. – Cf. rus. arestovat. verb tranzitivarestui
ARESTUÍ, arestuiesc, vb. IV. Tranz. (învechit și popular) A aresta. Am auzit că acolo i-a arestuit pe toți într-o singură noapte, la locul de adunare. V. ROM. noiembrie 1953, 85. verb tranzitivarestui
arestui verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)arestui | arestuire | arestuit | arestuind | singular | plural | ||
arestuind | arestuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | arestuiesc | (să)arestuiesc | arestuiam | arestuii | arestuisem | |
a II-a (tu) | arestuiești | (să)arestuiești | arestuiai | arestuiși | arestuiseși | ||
a III-a (el, ea) | arestuiește | (să)arestuiai | arestuia | arestui | arestuise | ||
plural | I (noi) | arestuim | (să)arestuim | arestuiam | arestuirăm | arestuiserăm | |
a II-a (voi) | arestuiți | (să)arestuiți | arestuiați | arestuirăți | arestuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | arestuiesc | (să)arestuiască | arestuiau | arestuiră | arestuiseră |