anahoret definitie

anahorét (anahoréți), s. m. – Pustnic. – Var. (înv.) anahorit. Ngr. ἀναχωρίτης, de la ἀναχώρειν „a se îndepărta”. Sec. XVII. Fonetismul a fost introdus în sec. XIX, pe baza fr. anachoréte și a pronunțării erasmice a cuvîntului gr. substantiv masculin și femininanahoret

ANAHORÉT, -Ă s.m. și f. (Liv.) Călugăr(iță) care trăiește retras(ă), pustnic(ă). [< lat. anachoreta, cf. fr. anachorète]. substantiv masculin și femininanahoret

ANAHORÉT, -Ă s. m. f. eremit, pustnic; sihastru. (< fr. anachorète, lat. anachoreta) substantiv masculin și femininanahoret

ANAHORÉT, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. (Rar) Călugăr(iță) care trăiește retras(ă); pustnic(ă). – Fr. anachorète (lat. lit. anachoreta). substantiv masculin și femininanahoret

*anahorét m. (vgr. ana-horetés, d. aná, înapoĭ și horéo, mă retrag). Rar. Sihastru. – În sec. 18 -horit (după ngr.). Foarte rar și -corét (fr. anachorète). V. cenobit. substantiv masculin și femininanahoret

anahorét s. m., pl. anahoréți substantiv masculin și femininanahoret

ANAHORÉT, anahoreți, s. m. (Rar) Pustnic, sihastru. În cîteva minute, ospățul nostru de anahoret fu gata. HOGAȘ, M. N. 122. substantiv masculin și femininanahoret

ANAHORÉT, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. Pustnic. – Din fr. anachorète, lat. anachoreta. substantiv masculin și femininanahoret

anahorétă s. f., g.-d. art. anahorétei; pl. anahoréte substantiv masculin și femininanahoretă