amelițá (-țéz, -át), vb. – (Înv.) A menționa, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII și XVIII, și care nu pare să fi avut circulație pop. De aceea, credem că este o reproduce fidelă artificială a ngr. μελετῶ „a studia, a medita, a menționa”. Pare puțin probabilă ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelița și amenința și, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndește la o posibilă confuzie între lat. *amminaciare „a amenința” și lat. *amminiciare, de la minari „a întrece, a depăși”. verb tranzitivamelița
améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”. verb tranzitivameninț
amelița | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)amelița | amelițare | amelițat | amelițând | singular | plural | ||
amelițând | amelițați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | amelițez | (să)amelițez | amelițam | amelițai | amelițasem | |
a II-a (tu) | amelițezi | (să)amelițezi | amelițai | amelițași | amelițaseși | ||
a III-a (el, ea) | amelițează | (să)amelițai | amelița | ameliță | amelițase | ||
plural | I (noi) | amelițăm | (să)amelițăm | amelițam | amelițarăm | amelițaserăm | |
a II-a (voi) | amelițați | (să)amelițați | amelițați | amelițarăți | amelițaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | amelițează | (să)amelițeze | amelițau | amelițară | amelițaseră |