amînă adv. (a 4 și mînă). Vechĭ. În mînă: cu sabia amînă. Cu zilele amînă, expus morțiĭ. A scăpa cu capu amînă, a scăpa cu vĭață. Trans. Om cu capu amînă, temerar, de o îndrăzneală nebună. De-amînă, din mînă; la îndemînă. Pe-amînă, în mînă. Mold. nord. Pe-amînile, cu mînile, pe întrecute, care maĭ de care: a apuca pe-amînile. temporar amînă
amîn, a -á v. tr. (a 4 și mîne). Las pe altă dată (împlinirea unuĭ lucru): a amîna o judecată, o plată, un examin [!]. verb tranzitiv amîn
amîna (amî́n, amînát), vb. – A trece la îndeplinirea unei acțiuni într-un moment ulterior celui stabilit inițial; a întîrzia. Mr. amîn. De la mî(i)ne, plecîndu-se de la o combinație lat. de tipul *ad mane (Pușcariu 79; REW 5924), sau de la o formație adv. rom. *amîne. Spiritul compunerii este cel al fr. ajourner; cf. și alb. mënoń „a întîrzia” (Philippide, II, 647). – Der. amînăcios, adj. (înv., întîrziat); amînat, adv. (Banat, tîrziu). verb tranzitiv amîna
AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A hotărî îndeplinirea unei acțiuni pentru un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – Din a3 + mâne. verb tranzitiv amâna
amânà v. a lăsa pentru altă dată, a întârzia, a prelungi (un termen). [Formațiune românească din mâine, lit. a lăsa pe mâine]. verb tranzitiv amânà
amâná (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. amấn, 2 sg. amấni; conj. prez. 3 să amấne; ger. amânấnd verb tranzitiv amâna
AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei acțiuni într-un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine). verb tranzitiv amâna
AMÎNÁ, amî́n, vb. I. T r a n z. 1. A hotărî să îndeplinească o acțiune mai tîrziu decît la vremea stabilită, a prelungi termenul o dată fixat pentru săvîrșirea unei acțiuni. Procesul a fost amînat. ◊ Lucrul amînat și prelungit e ca mort. CAMILAR, TEM. 219. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar... amîna din zi în zi, de joi pînă mai de-apoi această poznașă trebușoară. CREANGĂ, P. 141. ◊ A b s o l. Apoi dacă amîn, iar se mai întîmplă cine știe ce și nu mai pot pleca. SADOVEANU, P. M. 166. 2. (Cu privire la persoane) A purta cu vorba (de azi pe mîine). Tu s-o amîi cu zi cu zi Și spune-i cîte toate. Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate. COȘBUC, P. I 78. Pe drum necontenit ceream apă, iar tata mă amîna cu momele, de la o fîntînă la alta. CREANGĂ, A. 15. Tot mă amînau, ba azi, ba mine; dihania de doctor zicea c-ar fi periculos. EMINESCU, N. 82. verb tranzitiv amîna
| amâna | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a) amâna | amânare | amânat | amânând | singular | plural | ||
| amânând | amânați | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | amân | (să) amân | amânam | amânai | amânasem | |
| a II-a (tu) | amâni | (să) amâni | amânai | amânași | amânaseși | ||
| a III-a (el, ea) | amână | (să) amânai | amâna | amână | amânase | ||
| plural | I (noi) | amânăm | (să) amânăm | amânam | amânarăm | amânaserăm | |
| a II-a (voi) | amânați | (să) amânați | amânați | amânarăți | amânaserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | amână | (să) amâne | amânau | amânară | amânaseră | ||