altar definitie

altár (altáre), s. n. – Parte a bisericii în care se oficiază liturghia. – Var. altariu (înv.). Megl. altar, istr. altor. Lat. altār sau altārium (Pușcariu 68; Candrea-Dens., 49; REW 381; DAR; Philippide, II, 631); cf. alb. ljter, it. altare, prov., sp., port. altar. Există în rom. și dubletul oltar, din sl. olŭtarĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Cf. Gáldi, Dict., 148), cf. bg., sb., cr., slov., rus. oltar, ceh., mag. oltár. Forma oltar este înv. substantiv neutrualtar

altar, altare s. n. restaurant; bar substantiv neutrualtar

ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia; fig. religia creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. [Var.: (înv.) oltár s. n.] – Lat. altarium. substantiv neutrualtar

altár s. n., pl. altáre substantiv neutrualtar

altár n., pl. e (lat. altarium, altare și altar, d. altus, înalt; it. altare, fr. autel). La Romanĭ, rîdicătura [!] pe care se ardeaŭ victimele la sacrificiŭ. La creștinĭ, acea parte a bisericiĭ unde servește preutu [!] și unde e sfînta masă. – Vechĭ (și azĭ rar) și oltar, d. vsl. olŭtarĭ, bg. oltar, ung. oltár (tot d. lat.). substantiv neutrualtar

altar n. 1. masă pentru sacrificii (la necreștini); 2. sf. masă unde preotul săvârșește leturghia; 3. chiliuța din dosul iconostasului, în mijlocul căreia s’află sf. masă sau prestolul; 4. fig. cult, religiune: al dragostei altar AL. [Lat. ALTARE, pe lângă slavicul oltar, de aceeaș origină: dublet lexic latino-slav ca sânt și sfânt]. substantiv neutrualtar

oltar n. forma bisericească și populară pentru altar; fig. să mai vărs o lacrimă p’al inima-ți oltar GR. AL. [Slav. OLTARŬ (din lat. ALTARE)]. substantiv neutruoltar

ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult, simbol al lui Hristos, pe care se oficiază liturghia, în Biserica creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în Antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. – Lat. altarium. substantiv neutrualtar

ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. Popa l-a ponegrit și în altar pe Cuzea. PAS, L. I 10. Și-avea o fată, fata lui Icoană-ntr-un altar s-o pui COȘBUC, P. I 53. 2. Ridicătură din piatră, pămînt sau lemn, pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. (F i g.) Dar poate nu e dat oricui Să-nalțe un altar căminului. BENIUC, V. 25. substantiv neutrualtar