alibi definitie

ALIBÍ s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte]. substantiv neutrualibi

ALIBÍ s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi) substantiv neutrualibi

ALIBÍ, alibiuri, s. n. Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvârșirii faptului imputat, el se afla în alt loc decât acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare. – Fr. alibi (lat. lit. alibi „în altă parte”). substantiv neutrualibi

*álibi n. (cuv. lat. care înseamnă „aĭurea”). Jur. Absență dintr' un loc probată pin [!] prezență într' altu. substantiv neutrualibi

alibí s. n., pl. alibíuri substantiv neutrualibi

alibi n. Jur. prezența unui acuzat aiurea decât unde s’a săvârșit crima. substantiv neutrualibi

ALIBÍ, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici)un alibi = a (nu) deține (nici)o probă, a (nu) avea (nici)o motivare. – Din fr. alibi. substantiv neutrualibi

ALIBÍ, alibiuri, s. n. (De obicei în legătură cu verbele « a avea », « a stabili » etc.) Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului care i se impută, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ F i g. Scuză, justificare. substantiv neutrualibi