acuzativ definitie

ACUZATÍV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif]. substantiv neutruacuzativ

ACUZATÍV s. n. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute. (< lat. accusativus, fr. accusatif) substantiv neutruacuzativ

ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus. substantiv neutruacuzativ

ACUZATÍV s. n. sg. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale – Fr. accusatif (lat. lit. accusativus). substantiv neutruacuzativ

acuzatív s. n., pl. acuzatíve substantiv neutruacuzativ

acuzativ n. al patrulea caz al declinațiunii, exprimând complementul direct. substantiv neutruacuzativ

*acuzatív n., pl. e. Gram. Cazu cu care se construesc [!] verbele transitive: lupu îl mănîncă pe mĭel. substantiv neutruacuzativ

ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție com­pletivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus. substantiv neutruacuzativ

ACUZATÍV, acuzative, s. n. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale (caz cerut în limba romînă de aproape toate prepozițiile). substantiv neutruacuzativ