acoperământ definitie

ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (în special) acoperiș. [Var.: acoperemấnt s. n.] – Din acoperi + suf. -(ă)mânt. substantiv neutru acoperământ

acoperămấnt s. n., pl. acoperămínte substantiv neutru acoperământ

acoperemânt n. 1. ceeace acopere sau învelește; 2. adăpost: subt acoperemântul cerului. [Lat. COOPERIMENTUM]. substantiv neutru acoperemânt

ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (spec.) acoperiș. [Var: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ). substantiv neutru acoperământ

ACOPERĂMÎ́NT, acoperăminte, s» n. Ceea ce servește la acoperit; (în special) acoperiș. Acoperământul frunzișoarelor, încă neîmplinit, lăsa să străbată in jos – ca într-o cernere neregulată – mii de raze. MIHALE, O, 482. Frumos voinic a venit, șub acoperămîntul astei case. POPESCU, B. I 60. (În forma acoperemînt) Dar nu mai tăceți măi ? că ia acuși trec c picioarele prin păreți și ies afară cu acoperemîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 259, Casa era c-un acoperemînt țuguit, păreții erau de piatră mică, ca ceea cu care se pietruiesc fîntînile. EMINESCU, N, 51. ◊ F i g. Se odihniră și dormiră sub acoperămîntul cerului. ISPIRESCU, L. 162. – Variantă: acoperemînt s. n. substantiv neutru acoperămînt