reduceri si promotii 2018
Definitie acățare - ce inseamna acățare - Dex Online

acățare definitie

acătáre pron. indefinit fix (lat. eccum talem, „iacătă așa”, de ex., „om”, de unde, prescurtat, atare și cutare; mrom. ahtare. Cp. și cu alb. akǎ kuș, oare-care, akǎ ku, undeva). Vechĭ. Trans. Anumit: în acătare ceasurĭ. Azi. Trans. Munt. Însemnat, deosebit, stimabil, considerabil: acătare poamă, nu e vre-o poamă acătare, nu e mare lucru de capu luĭ, nu e de vre-o valoare). – În Mold., pin [!] etim. pop., s' a făcut acătăriĭ, apoĭ s' a despărțit în a cătăriĭ („al considerațiunii”, de samă, însemnat: ) un om a cătăriĭ. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume acătare

acătare pr. fig. excelent, însemnat: și eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasăre nu mă mănâncă PANN. [Lat. ECCU TALEM, de unde scurtat atare și cutare). articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume acătare

acătáre, adj.1. (Înv.) Oricare. – 2. Adevărat, veritabil. – 3. Bun, vrednic. – Var. acătarea, acătărea, acătării. < Lat. *ecum tālis, al cărui rezultat normal, cutare, prezintă un a protetic de la formațiunile adv., cf. afund, aminte, asimilîndu-l apoi pe u aton. Asimilarea sa la adv., în pofida categoriei adj., este evidentă în folosirea sa invariabilă, ca și în acel a paragogic al var. Alteori, datorită aspectului său, a fost confundat cu un s. verbal, și de aici rezultă ultima variantă. Opiniile asupra originii sale au fost foarte diferite. După Cipariu, Gram., 260, din lat. ad+que+tale. Din cătare, după Philippide, Principii, 8; din atare (Pușcariu 8 și 159); din capitalis, printr-o fază intermediară *captale (Candrea, GS, VII, 283); sau din tare, cu un element prepozițional acă-, ce pare inexplicabil (DAR). Pentru REW 63 este un der. din lat. *accapῐtāre, cf. sp. acatar. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume acătare

ACĂȚÁRE s. f. v. agățare. substantiv feminin acățare

AGĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a (se) agăța. [Var.: acățáre s. f.] – V. agăța. substantiv feminin agățare

ACĂȚÁRE s. f. v. agățare. substantiv feminin acățare

ACĂȚÁRE s. f. v. agățare. substantiv feminin acățare

cáțăr (mă), a cățărá v. refl. (d. cață. V. acăț). Mă suĭ apucîndu-mă cu mînile [!] saŭ cu picĭoarele (ca maĭmuțele, veverițele) saŭ răsucindu-mă orĭ prinzîndu-mă cu cîrceiĭ (ca unele plante: edera, vița, fasolea). – Și mă acáțăr (vest). verb cațăr

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța. verb cățăra

ACĂȚĂRÁ vb. I. v. cățăra. verb acățăra

acățărà v. a se sui pe ceva agățându-se cu mâinile: acățârându-se din colț în colț ISP. verb acățărà

ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra. verb acățăra

ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra. verb acățăra

acắț, V. acaț. verb tranzitiv acăț

acáț, acăț și (ob.) agăț, a -ăța v. tr. (lat. ad-captiáre d. cáptio, -ónis, prindere, cápere, captum, o [!] prinde; it. cacciáre, a vîna [d. lat. captiáre], fr. chasser, sp. cazar pg. ca ar. V. cață, cațăr, descaț). Atîrn, spînzur: acăț haĭna' n cuĭ. V. refl. Mă atîrn: mă agăț cu mînile [!] de un copac. Fig. Mă agăț de cineva, mă țin de el p. un interes; mă aleg (mă leg de el, îĭ caut ceartă). – Și ațăg (Munt. vest) V. acolisesc. verb tranzitiv acaț

acățá (acắț, át), vb.1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obține, a dobîndi. – Var. agăța (și der. săi). Mr. acaț, cățari „a prinde”, istr. (a)coț „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Pușcariu, Lat. ti, 12; Pușcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. și istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului ptt. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăța” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. cățăra. Candrea, Elementele, 403, și Pușcariu 7 presupun o contaminare cu cață „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăța pierde treptat teren față de agăța, în pofida strădaniei gramaticienilor și puriștilor. – Der. acățăcios, adj. (lipicios); acățătoare, s. f. (șiret, atîrnătoare); acățături, s. f. pl. (cîrcei la vița de vie). Cf. cață. verb tranzitiv acăța

ACĂȚÁ vb. I. v. agăța. verb tranzitiv acăța

acățá, acăț, vb. tranz. – (înv.) A agăța; a suspenda, a atârna. – Lat. *accaptiare < captiare „a prinde” (Philippide, Pușcariu, cf. DER); Cuvânt autohton (Russu 1981). verb tranzitiv acăța

acățà v.(Mold.), agățà (Munt.) 1. a prinde de un cuiu: agăț haina să se usuce; 2. a (se) apuca cu unghiile de ceva (spre a se urca): mulțimea s’acață greu pe ziduri AL.; 3. fig. a se lega de cineva: se agață de mine ca scaiul. [Lat. *ACCAPTIARE (V. cață, cațăr)]. verb tranzitiv acățà

ACĂȚÁ vb. I v. agăța. verb tranzitiv acăța

ACĂȚÁ vb. I v. agăța. verb tranzitiv acăța

AGĂȚÁ, agăț, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc; a spânzura. ♦ A prinde fără voie o țesătură într-un obiect ascuțit, care o găurește sau o rupe. ♦ Refl. (Despre țesături) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascuțit. ♦ (Fam.) A acosta o persoană (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acățá vb. I] – Lat. *accaptiare (< captiare „a prinde”). verb tranzitiv agăța

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului acățare

acățare   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular acățare acățarea
plural acățări acățările
genitiv-dativ singular acățări acățării
plural acățări acățărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z