VRĂVUÍ vb. IV v. vrăfui. temporarvrăvui
vrăvuĭésc, V. vrăfuĭesc. verb tranzitivvrăvuĭesc
VRĂVUI | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)vrăvui | vrăvuire | vrăvuit | vrăvuind | singular | plural | ||
vrăvuind | vrăvuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | vrăvuiesc | (să)vrăvuiesc | vrăvuiam | vrăvuii | vrăvuisem | |
a II-a (tu) | vrăvuiești | (să)vrăvuiești | vrăvuiai | vrăvuiși | vrăvuiseși | ||
a III-a (el, ea) | vrăvuiește | (să)vrăvuiai | vrăvuia | vrăvui | vrăvuise | ||
plural | I (noi) | vrăvuim | (să)vrăvuim | vrăvuiam | vrăvuirăm | vrăvuiserăm | |
a II-a (voi) | vrăvuiți | (să)vrăvuiți | vrăvuiați | vrăvuirăți | vrăvuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | vrăvuiesc | (să)vrăvuiască | vrăvuiau | vrăvuiră | vrăvuiseră |