slátină (-ne), s. f. – Salină, apă sărată. Sl. (sb., cr., slov., ceh., rus.) slatina (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 347; Conev 41), cf. slănină. Se păstrează mai ales ca toponim. – Der. slătinos, adj. (salin, sărat); slătioară, s. f. (băltoacă). substantiv femininslatină
slátină, -e, s.f. – Apă sărată: „Slatină există în hotarele multor sate, ca Săliștea, Slătioara etc. (Papahagi 1925: 97). Se utilizează în bucătăria tradițională, dar și de leac. – Din sl. slatina. substantiv femininslatină
slátină s. f., g.-d. art. slátinei; pl. slátine substantiv femininslatină
slátină f., pl. e și ĭ (vsl. slatina, baltă sărată, salamură, slanikŭ, tîrg de sare; sîrb. slatina, lucru sărat, loc băltos. V. solniță). Apă sarată. Adv. Sărat slatină, slatină de sărat, potroacă, foarte sărat. V. ocnă, morugă și potroacă. substantiv femininslatină
SLÁTINĂ, slatine, s. f. 1. Izvor de apă (minerală) sărată; saramură. ♦ Teren mlăștinos și sărat. 2. Mâncare prea sărată. – Din sl. slatina. substantiv femininslatină
Slatina f. 1. mănăstire în jud. Baia, unde eteriștii se ciocniră cu Turcii (1821); 2. oraș înconjurat de dealuri, pe malul stâng ăl râului Olt, cap. județului Olt: 9800 loc. Patria lui Momuleanu (Slătinean). [Slav. SLATINA, baltă, apă sărată (rus.: salină; serb.: izvor de apă sărată)]. temporarslatina