piu interj. – Imită glasul puilor și al unor păsări. – Megl. piu. Creație expresivă, cf. fiu, chiu, it. pio, pigolare, sp. pio. – Der. piui, vb. (a ciripi); piuit, s. n. (sunetul scos de pui); piuitor, adj. (care piuie); piuială, (var. piuitură), s. f. (piuit); pirui, vb. (a cînta în triluri, a ciripi); piruit, s. n. (ciripit); piura, vb. (Trans. de S., a se lamenta), cf. mr. chiurare, pe care Pascu, I, 63, îl lega de un lat. *pipiulāre, ipoteză fără necesitate. Cf. Pușcariu 1328. invariabil piu
piu/piu-píu (despre pui) [piu pron. piu] interj. invariabil piu
PIU interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee. invariabil piu
piu-píu v. piu invariabil piupiu
Piu m. numele a 9 papi între cari cităm: PIU II (Enea Sylvius Piccolomini), celebru prin erudițiunea sa, confederă pe mai mulți principi în contra Turcilor (1459-1464); PIU V, înarma încontra Turcilor flota victorioasă dela Lepante (1566-1572); PIU VII, sacră pe Napoleon I împărat (1800-1823); PIU IX, văzu Vaticanul despuiat de puterea-i temporală și Roma devenind capitala regatului Italian (1846-1878). temporar piu