PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus]. adjectivpalatin
PALATÍN1 I. s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin1 (I) sau la palatinat. (< fr. palatin, lat. palatinus) adjectivpalatin
PALATÍN2, -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin) adjectivpalatin
2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină. adjectivpalatin
palatín1 adj. m., pl. palatíni; f. palatínă, pl. palatíne adjectivpalatin
palatín2 s. m., pl. palatíni adjectivpalatin
PALATÍN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin. adjectivpalatin
1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace [!]: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela [!] palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676). adjectivpalatin
palatin m. 1. vice-rege în Ungaria; 2. guvernator de provincie în Polonia: o curte ’mpărătească de neaoși palatini AL.; ║ a. 1. ce ține de un palatin: în casa palatină AL.; 2. ce ține de Palatinat: trupe palatine. adjectivpalatin
PALATÍN1, palatini, s. m. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Titlu dat unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; reprezentant al împăraților germani pe lângă curtea vasalilor acestora; vicerege în Ungaria medievală; titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. paltinus, it. palatino, fr. palatin. adjectivpalatin
1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace [!]: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela [!] palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676). substantiv femininpalatin
PALATÍNĂ s.f. Etolă scurtă; blană pentru purtat la gât și pe umeri. [< fr. palatine]. substantiv femininpalatină
PALATÍNĂ s. f. etolă scurtă feminină de blană, purtată la gât și pe umeri. (< fr. palatine) substantiv femininpalatină