năsturél s. m., pl. năsturéi, art. năsturéii substantiv masculin năsturel
brâncuță f. Tr. plantă numită obișnuit năsturel. [Alterațiune populară din germ. Brunnenkresse]. substantiv masculin brâncuță
năsturel m. mică plantă întrebuințată ca salată și în medicină (Nasturtium). [Fructele plantei sunt cilindrice aducând cu un nasture]. substantiv masculin năsturel
NĂSTURÉL, năsturei, s. m. 1. Diminutiv al lui nasture; năsturaș. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina târâtoare, cu flori mici, albe, grupate în inflorescențe bogate, folosită ca salată și ca plantă medicinală (Nasturtium ojficinale). – Nasture + suf -el. substantiv masculin năsturel
Năsturel m. 1. (Udriște), învățat boier muntean originar din Herești, cumnatul lui Matei Basarab și Mare Logofăt al Țării Românești; a tradus Viețile Sfinților, Varlam și Ioasaf (către 1648); 2. (Const. Herescu), strănepot al celui precedent, Mare Ban al oștirii româneștii, fundatorul Premiului Năsturel al Academiei Române: 4000 și 5000 lei anual și 12.000 quadrienal (1796-1874). temporar năsturel
| Năsturel | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | năsturel | năsturelul |
| plural | năsturei | năstureii | |
| genitiv-dativ | singular | năsturel | năsturelului |
| plural | năsturei | năstureilor | |