mérlă (est) și mĭérlă (vest) f., pl. e (lat. mérŭla, it. pv. cat. merla, fr. merle, sp. mirla, pg. melro). O pasăre șuĭerătoare înrudită cu sturzu, neagră și cu cĭocu galben. – În Bucov. și Trans. nord mirlă (J. B. 121). În Mac. ñirlă. substantiv femininmerlă
miérlă (miérle), s. f. – Pasăre cîntătoare (Turdus merula). – Mr. ńerlă, ńirlă, megl. (m)ńierla, istr. merlę. Lat. mĕrŭla (Pușcariu 1073; Candrea-Dens., 1104; Iordan, Dift., 95; REW 5534; Bărbulescu, Arhiva, XXX, 62 și XXXIX, 61), cf. it., prov., cat. merla, fr. merle, sp. mirla, port. miero. Fonetismul normal ar cere un rezultat *miarlă, cf. herba › iarbă; reducerea ia › ie, s-a explicat diferit, prin influența formelor cu diftong aton, ca mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl. mierle (Pascu, Beiträge, 18) sau de la un alb. mierlë (Pascu, Arch. Rom., IX, 320). – Der. mierloi, s. m. (bărbătușul mierlei); mierlesc, adj. (Olt., varietate de struguri). substantiv femininmierlă
mĭérlă, -óĭ, -úță, V. meri-. substantiv femininmĭerlă
miérlă s. f., g.-d. art. miérlei; pl. miérle substantiv femininmierlă
Mierla f. V. Câmpul-Mierlei. substantiv femininmierla
mierlă f. pasăre neagră cu ciocul galben, al carii cântec e frumos, sonor și plăcut (Turdus merula). [Lat. MEROTA]. substantiv femininmierlă
Cosova f. 1. vilaiet turcesc spre S. de Bulgaria și Serbia; 750.000 loc. (ocupat de Sârbi în 1912), cu cap. Usküb; 2. sau Câmpul-Mierlei, în Serbia, unde o armată creștină de 200.000 oameni (compusă din Sârbi, Bulgari, Albanezi și Români) fu șdrobită de Baiazit I (1389). substantiv feminincosova
MIÉRLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, neagră, cu cioc galben (masculul) și brună (femela) (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la. substantiv femininmierlă
Câmpul-Mierlei n. V. Cosova. substantiv feminincâmpulmierlei
Mierla f. V. Câmpul-Mierlei. temporarmierla