Io definitie

credit rapid online ifn

io – Formulă care precedă, în documentele și înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Țării Românești, și apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, în documentele muntenești (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. În rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunțare vulgară a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fără circulație reală. invariabilio

EU1 pron. pers. 1 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) N-a omorît-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. SADOVEANU, V. F. 27. Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt. CREANGĂ, P. 79. Eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii. EMINESCU, O. I 88. Te-oi duce eu, Sinziană, eu care venisem să ucid zmeul. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ (Mar­chează o opoziție) Citesc eu în loc să citești tu.Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Urmează după pre­dicat, cu valoare afectivă de întărire) Lasćă ți-oi da eu ție!Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Stam eu și mă chiteam în capul meu că șerpe cu pene nu poate să fie. id. ib. 53. ◊ (În formulele de introducere din actele oficiale, urmat de o apoziție) Eu, X, declar... ◊ (Regional, în poezia populară, folosit în locul acuzativului) Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 2. (La dativ, în forma mie, îmi, mi, -mi, mi-) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Mă miram ce-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. ◊ 4 (Cu funcțiune atributivâ indicînd posesia) Îmi simt inima ca un mic cheag. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. « Ce-mi face Radu? » el întreabă. COȘBUC, P. I 100. Îmi recitesc pagina din urmă. VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ (Cu valoare de dativ al interesului) Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. ALECSANDRI, O. P. 16. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Mi-aș putea aduce aminte de una din acele întimplări, cu dihănii cum n-au mai fost altele. SADOVEANU, V. F. 19. Sărut mina mătușii, luîndu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă. CREANGĂ, A. 48. ♦ (Cu valoare de dativ etic) Așa... slugă vicleană ce-mi ești? CREANGĂ, P. 233. Aici mi-ai fost? id. ib. 24. Ei se sfătuiră... Ca să mi-l omoare. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (Uneori întărit prin pers. 2) Ce credeți că mi-ți văzu, boieri d-voastră? ISPIRESCU, L. 191. Mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozana cît mi ți-i băietUL! CREANGĂ, A. 23. O dată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămint și o ține bine. id. P. 177. 3. (La acuzativ, în forma mine, mă, -mă, m-) Oamenii mă-nvinuiesc Că sînt tînăr și iubesc. COȘBUC, P. I 76. Acum însă m-ai mîncat tu. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma mine) Pe mine nu mă mai ajungi tu aici, în vîrf. SADOVEANU, V. F. 27. Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! COȘBUC, P. I 126. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. ◊ (În glumă, în e x p r.) Eu și cu mine = eu în persoană, chiar eu. Ce văd?... Cuconu Grigori Bîrzoi!... [Bîrzoi:] Eu și cu mine, cucoană dragă! ALECSANDRI, T. I 164. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Mă strînsesem ghem și vorbeam eu singur in gînd cu mine și cu dînsul. SADOVEANU, V. F. 27. Mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dînsa iar in tei. CREANGĂ, A. 54. trezii într-un pustiu fără margini. ALECSANDRI, o. p. 15. 4. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Eu unul nu știu, declară colonelul ca­tegoric. BRĂESCU, V. A. 32. Mie unuia nu-mi trebuie. CREANGĂ, P. 186. – Pronunțat: ieu. - Forme gramaticale: dat. mie, mi, îmi, -mi, mi-; acuz. mine, mă, -mă, m-. – Variantă: (popular) io (TEODORESCU, P. P. 270) pron. pers. invariabileu

credit rapid online ifn

IO pron. pers. v. eu. invariabilio

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație. invariabilio

ĭo și ĭúo adv. (lat. úbi, pop. *ŭbi, „unde” de unde vine și it. ove, unde). Vechĭ. Unde. – În Trans. și ĭu. invariabilĭo

Io m. V. Ioan: Io Alexandru Voevod. invariabilio

EU, pron. pers. 1, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.; Psih.) Nucleu al personalității; (la Freud) instanța conștientă a psihicului care echilibrează forțele cărora le este supus individul; totalitatea impulsurilor instinctive și a relațiilor cu lumea exterioară. [Pr.: (I) ieu. – (I) Dat. mie, îmi, mi; acuz. mine, mă, m-. – Var.: (pop., I) io pron. pers. 1 sg.] – (I) Lat. ego, mihi, me, (II) calc după fr. [le] moi, germ. [das] Ich. invariabileu

Ioan sau Ion (scurtat Io) m. numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar veni dela Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor]. invariabilioan

Phoronis, denumire purtată de Io, sora lui Phoroneus. invariabilphoronis

2) íe f. (lat. îlia n. pl., pîntece, coaste. V. iliac). Vechĭ. Partea de jos a pînteceluĭ, vintre. V. stinghie 2 și deșert. substantiv femininie

ii n. pl. părțile laterale și inferioare ale pântecelui: osul, vâna iilor. [Lat. ILIA]. substantiv femininii

1) íe f. (lat. linea [vestis], haĭnă de in, d. lineus, de in; fr. linge, sp. liña. V. in, linie. Cp. cu vîlnic). Vest. Cămașă femeĭască țărănească ornată cu cusuturĭ [!] de arnicĭ de orĭ-ce coloare și cu fluturĭ. substantiv femininie

íe (bluză) s. f., art. ía, g.-d. art. íei; pl. ii, art. íile (i-i-) substantiv femininie

ÍE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. (Înv. și pop.) Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea. substantiv femininie

ÍE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască, caracteristică portului național romînesc, făcută din pînză și împodobită cu cusături alese. O văzu pe Stanca în straiul ei ușor de primăvară de coloare verde, purtînd la sîn pe ie un bujor. SADOVEANU, P. M. 292. Tăcînd, a șters femeia o lacrimă cu ia. COȘBUC, P. I 142. Ancuța, cu cosițele-i plăvițe răsfirate, învălită numai într-o ie subțire și într-o fustă de albă mătase, căzu pe năsipul jilav și moale al prundului. ODOBESCU, S. I 141. 2. Piele groasă care atîrnă sub gîtul boului în chip de gușă. substantiv femininie

iie f. cămașă de țărancă, cusută cu flori de mătase și acoperită cu fluturași pe la umeri, piepți și spate: o iie albă ca zăpada [Lat. (VESTIS) LINEA, haină de in]. substantiv femininiie

íie (-íi), s. f. – Bluză țărănească, un fel de cămașă din pînză de in, cu pieptul brodat în șiruri colorate. – Var. ie. Lat. lῑnea „de pînză” (Cipariu, Gram., 90; Densusianu, Hlr., 158; Pușcariu 774; REW 5064; DAR), cf. alb. ljinë (Philippide, II, 644), sard. lindza (Wagner 109), fr. linge. substantiv femininiie

íie (-íi), s. f.1. Parte inferioară a pîntecelui. – 2. La cai, chișiță. – Var. ie. Mr. ile. Lat. ῑlia (Pușcariu 773; Candrea-Dens., 816; REW 4260; DAR), cf. alb. ijë, v. fr. illes. Pentru semantism cf. sensurile sp. empeine. Cuvînt rar, aproape uitat, fără îndoială din rațiuni de omonimie. substantiv femininiie

Io f. Mit. fiica lui Inachus, pe care Jupiter o schimbă în juncă. temporario

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluiIo

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z