Hume definitie

húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg.Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri). substantiv femininhumă

húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húme substantiv femininhumă

humă f. pământ argilos albastru de lipit bordeie. [Bulg. HUMĂ]. substantiv femininhumă

húmă f., pl. e (ngr. hóma [vgr. hóma], pămînt, de unde și bg. huma). Clisă, argilă smectică cenușie saŭ gălbuĭe. (Se află în mare cantitate pe malu Dunăriĭ la Galațĭ). V. lutișor. substantiv femininhumă

HÚMĂ, (2) hume, s.f 1. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. 2. Sortiment de humă (1). – Din bg. huma. substantiv femininhumă

HÚMĂ s. f. Numele popular al unor roci argiloase moi, de diferite feluri și culori, întrebuințate la spoitul caselor; argilă. Humă albă. Humă vînătî.În încăpere mai stăruia mirosul de humă și de var proaspăt. CAMILAR, TEM. 54. Flămînzilă mînca lut și pămînt amestecat cu humă. CREANGĂ, P. 247. Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți, Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț. EMINESCU, O. I 84. substantiv femininhumă

Hume(David) m. filozof sceptic și istoric englez. (1711-1776). temporarhumedavid

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluiHume

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z