2) dúcă f. pl. inuzitat ĭ (d. mă duc). Fam. Plecare (numaĭ în locuțiunĭ ca): mĭ-e dor de ducă, staŭ pe ducă, mă pregătesc de ducă. substantiv femininducă
DÚCĂ1 s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce1. substantiv femininducă
DÚCĂ1 s. f. (Precedat de prep. « de », mai rar « la » sau « pe ») 1. Plecare, drum. I-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. Dacă-ai avut gînd de ducă, La ce m-ai prins ibovnică ? ȘEZ. III 19. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ (Adesea în construcție cu « a se găti », « a fi gata de... ») Ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca... și a se găti de ducă. ISPIRESCU, L. 236. Călător gata de ducă. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Dor de ducă v. dor. ◊ Expr. A fi pe ducă = a) a fi gata de plecare; b) a fi pe sfîrșite. Iarna e pe ducă; c) fig. a fi pe moarte, a nu mai avea mult de trăit. Baba era pe ducă. SADOVEANU, O. VII 380. A se duce într-o ducă = a merge fără oprire. Și mă duc vere-ntr-o ducă... De se pare că-s nălucă, Drept la tîrg. ALECSANDRI, P. P. 314. 2. (Rar) Transport, cărat. Văzînd că nu-s lemne, Aleargă la horă, pe tineri să-ndemne, Strigînd: Cine este mai voinic de ducă ? Să meargă îndată, lemne să aducă. PANN, P. V. I 86. ♦ (Rar) Călărit. Animalele pe care le întrebuințăm la ducă sau la cărat. SLAVICI-ODOBESCU, la TDRG. substantiv femininducă
a fi pe dric / pe ducă / pe năsălie expr. 1. a fi pe moarte. 2. a fi pe punctul de a eșua. substantiv femininafipedric
1) dúcă m., pl. ducĭ, gen. al ducăĭ (ngr. dúkas, de unde și it. duca, duce. Cp. cu rigă). Sec. 18-19. Duce. substantiv masculinducă
ducă m. duce: Sigmund Bathor a fost un mare ducă AL. [It. DUCA, printr’un intermediar grec modern]. substantiv masculinducă
DÚCĂ2, duci, s. m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas. substantiv masculinducă
DÚCĂ2 s. m. (Învechit) Duce. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. substantiv masculinducă
Duca m. familie bizantină care a dat 3 împărați Constantinopolii (dela 1059-1255). temporarduca
Duca m. nume a doi Domni ai Moldovei; 1. (Gheorghe), de neam grec din Rumelia, fu mai întâi slugă la un abagiu din Iași, apoi boierit de Vasile Lupu, deveni ginerele lui Dabija-Vodă, după a cărui mazilire urmă pe tronul Moldovei, domnind acolo în 3 rânduri (1666, 1669-1672, 1678-1684) și odată în Muntenia (1674-1678); 2. (Constantin), fiul celui precedent și ginerele lui Brâncoveanu, Domnul Moldovei în două rânduri (1693-1696 și 1700-1704). temporarduca
a (nu)-l duce capu / mintea expr. a (nu) fi inteligent. verb tranzitiva
duc, dus, a dúce v. tr. (lat. duco, dúcere, it. durre, fr. duire, sp. ducir, pg. duzir. V. a-duc. – Imperativu du! nu duce!). Port, țin: a duce steagu. Transport, car: duc pîne acasă, trenu duce oamenĭ. Conduc, întovărășesc: duc pe cineva pînă acasă. V. intr. Rezist, durez: duc mult. Duc de mînă, conduc ținînd de mînă. Duc o viață bună, rea, grea saŭ o duc bine, răŭ, greŭ, trăĭesc bine, răŭ, greŭ. O duc tot într’un chef, chefuiesc continuŭ. Duc lipsă de ceva, îmĭ lipsește ceva. Duc ceva la bun sfîrșit, la capăt, termin bine. Duc la tăvăleală, rezist ostenelilor, zdruncinăturilor. A te duce capu la ceva, să facĭ ceva, a te pricepe la ceva. Duc (saŭ port) de nas pe cineva, îl duc, îl joc cum îmĭ place mie. Du-l! ĭa-l! îndepărtează-l! V. refl. Plec, merg: mă duc în grădină, la școală, la Galațĭ. Fig. Mor (adică mă duc pe cea-laltă lume). Mă duc pe jos, 1) mă duc mergînd pe picĭoare, 2) mă duc pin partea de jos (de ex., în catu de jos). S’a dus vestea ca de popă tuns, s’a răspîndit vestea grozav. Ducă-se pe pustiĭ, numele popular al epilepsiiĭ, al boaleĭ copiilor. verb tranzitivduc
dúce (dúc, dús), vb. – 1. A lua cu sine pe cineva spre a-l conduce. – 2. A călăuzi, a orienta. – 3. A trasa, a schița. – 4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva și a-l pune în alt loc. – 5. A căra. – 6. A suporta, a îndura. – 7. A rezista, a dăinui. – 8. A face să reziste, a face să dăinuie. – 9. (Arg.) A înșela, a încurca. – 10. A trece. – 11. A trăi. – 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. – 13. (Refl.) A pleca, a porni. – 14. (Refl.) A merge. – 15. (Refl.) A face drumul. – 16. (Refl.) A trece, a se scurge. – 17. (Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut. – 18. (Refl.) A muri. – Mr. duc, dușă, duțire; megl. ducu, duș. Lat. dūcĕre (Cihac, I, 83; Pușcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785); cf. it. durre, prov., v. fr. duire. În general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse, cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale, cf. Densusianu, Hlr., I, 182. – Der. ducă, s. f. (plecare, mers); ducă-se pe pustii, s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun); dus, s. m. (persoană absentă; mort, defunct); dus, s. n. (plecare). Cf. aduce. verb tranzitivduce
du-te, bate-ți coasa! expr. (adol., iron.) pleacă!, fugi! verb tranzitivdute
du-te, de te plimbă! expr. lasă-mă-n pace!, pleacă! verb tranzitivdute
duce, duc v. t. a păcăli, a înșela; a minți. verb tranzitivduce
DÚCE1, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. 4 Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distrage; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace șl încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere. verb tranzitivduce
DÚCE2, duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas’ ? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormântare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. n. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul « viața », « zilele » etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă ? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos ! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță ? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume ? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las'moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin « la capăt », « la îndeplinire », « la bun sfîrșit » etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire ! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus in treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo ! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului ! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre « veste », « zvon », « nume » etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai ! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca « din lume », « de pe fața pămîntului ») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem ! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne ? RETEGANUL, P. IV 41. verb tranzitivduce
duce v. 1. (de ființe) a conduce, a face să meargă cu sine: îl duse la școală; 2. (de lucruri) a căra, a transporta; 3. a petrece: a duce o vieață lină; 4. a suporta, a suferi; a duce lipsă, dorul; 5. a merge a pleca: a se duce după apă. [Lat. DUCERE]. verb tranzitivduce
a-și purta / a-și duce crucea expr. a îndura o suferință mare. verb tranzitivașipurta
epilepsie f. boală caracterizată prin convulsiuni periodice și prin o pierdere subită a cunoștinței și a sensibilității; poporul o numește eufemistic aboală, alteale, ceasul cel rău, ducă-se-pe-pustii și pedepsie. verb tranzitivepilepsie
du-te-víno s. n. verb tranzitivdu-te-vino
a duce cu cobza / iordanul / muia / preșul expr. (intl.) a înșela, a minți. verb tranzitivaducecucobza
a duce peșcheș expr. v. a da mită. verb tranzitivaducepeșcheș
a se duce pe cur expr. (adol., vulg.) a avea parte de necazuri; a da faliment. verb tranzitivaseducepecur
du-te și te pișă! expr. (vulg.) lasă-mă-n pace!, pleacă! verb tranzitivduteșitepișă
du-te pe ghetou! expr. (deț.) du-te dracului! verb tranzitivdutepeghetou
unde a dus mutu’ iapa / și-a înțărcat dracul copiii / și-a pierdut dracul potcoavele expr. la mare depărtare, foarte departe; la capătul pământului. verb tranzitivundeadusmutu
a-și duce crucea expr. a îndura cu demnitate nenorocirile vieții. verb tranzitivașiducecrucea
a se duce duluță expr. (pop.) a fugi, a dispărea. verb tranzitivaseduceduluță
a i se duce buhul (ca de popă tuns) expr. a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a deveni foarte cunoscut. verb tranzitivaiseducebuhul
a se duce de râpă expr. 1. a se distruge, a se nimici. 2. (d. planuri, proiecte) a eșua. verb tranzitivaseducederâpă
du-te să-mi scrii! expr. (adol., iron.) lasă-mă-n pace!, pleacă! verb tranzitivdutesămiscrii
a duce la mustață expr. (pop.) a consuma multe băuturi alcoolice. verb tranzitivaducelamustață
ducă-se-pe-pustii ! int. exclamațiune prezervativă împotriva necuratului. ║ m. 1. fam. dracul: acolo șade ducă-se-pe-pustii; 2. pop. epilepsie: îi apucă ducă-se-pe-pustii AL. verb tranzitivducăsepepustii
a duce dorința sus expr. (intl.) a denunța. verb tranzitivaducedorințasus
a duce porcii la jir expr. (pop.) a sforăi în somn. verb tranzitivaduceporciilajir
dúcă-se-pe-pustíi s. m., g.-d. lui dúcă-se-pe-pustíi; pl. dúcă-se-pe-pustíi verb tranzitivducă-se-pe-pustii
fost-ai lele cât ai fost, dar te-ai dus pe pulă în jos expr. (obs.) timpul trece în mod implacabil. verb tranzitivfostailelecâtaifost
a se duce pe apa Sâmbetei / pe copcă expr. a se distruge, a se pierde. verb tranzitivaseducepeapasâmbetei
a duce copiii la piscină expr. (adol.) a se masturba. verb tranzitivaducecopiiilapiscină
a se duce să dea un telefon / să ude trandafirii expr. (glum., eufem.) a merge la W.C. verb tranzitivaseducesădeauntelefon
a se duce ca toporul la fund expr. a se scufunda. verb tranzitivaseducecatoporullafund
a se duce ca vântul și ca gândul expr. a călători foarte rapid. verb tranzitivaseducecavântulșicagândul
a se duce bou și a se întoarce vacă expr. (peior.) a rămâne la fel de prost ca la început (după o călătorie de studii, după o perioadă de instruire etc.). verb tranzitivaseduceboușiaseîntoarcevacă