cont n., pl. urĭ (fr. compte, it. conto, d. lat. cómputus, cont, computare, a socoti la un loc. V. acont, scont, deputat, imput). Socoteală, samă: a face contu cheltuĭelilor. Raport, samă: daŭ cont de însărcinarea mea. Pe cont, pe credit, pe datorie. Țin cont, ĭaŭ în samă, ĭaŭ act. Cont curent, contabilitate între doĭ inșĭ dintre care unu primește și dă banĭ p. cel-lalt. Înalta Curte de Conturĭ, așezămînt care verifică conturile administrațiunilor statuluĭ. – Fals compt. În est pop. pe conta mea (ta, luĭ), pe contu meŭ (tăŭ, luĭ), cu baniĭ meĭ (tăĭ, luĭ). temporarcont
Conta (Vasile) ni. filozof român, a scris Încercări de Metafizică materialistă, Teoria Undulațiunii universale și a Fatalismului (1846-1884). temporarconta
cóntă, V. cont. temporarcontă
CONTÁ vb. I. intr. 1. A se întemeia, a se baza, a se bizui (pe cineva sau ceva). 2. A avea valoare, importanță, însemnătate. [Var. compta vb. I. / < it. contare, fr. compter]. verbconta
CONTÁ vb. intr. 1. a se bizui (pe), a se încrede (în). 2. a avea valoare, însemnătate. 3. a înregistra conturile (1). (< it. contare, fr. compter) verbconta
contá (a ~) vb., ind. prez. 3 conteáză verbconta
contà v. 1. a socoti; 2. fig. a-și propune: contez a veni mâine; 3. a se încrede în cineva: contez pe tine. verbcontà
CONTÁ, contez, vb. I. Intranz. 1. A se încrede în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva. 2. A reprezenta o valoare, a avea însemnătate. – Din fr. compter, it. contare. verbconta
CONTÁ, contez, vb. I. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse priii prep. « pe ») A se încrede în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva, a spera în ajutorul sau sprijinul cuiva sau a ceva. Agitatorul care vorbește numai el singur și nu dă voie oamenilor să spună ce au de spus, care nu se interesează de părerile acestora, nu poate conta pe succes. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice... tocmai monologul!... [Raluca:] închipuiește-ți, dragă, tocmai scena pe care contam! CARAGIALE, O. III 8. 2. A reprezenta o valoare, a prezenta o importanță, a avea însemnătate, a intra în calcul. în regimul capitalist omul nu contează. 3. (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ține seamă de cineva. Să-l silim de a conta cu noi. ALECSANDRI, T. 1735. verbconta
*contéz v. intr. (fr. compter. V. compút). Barb. Mă bazez, mă încred: contez pe tine. Îs luat în seamă, îs numărat, îs considerat: în socotelile marĭ sumele micĭ nu contează. Socotesc, sper, cred: contez să vin mîne [!]. verbcontez
nu contează, Jean boxează, marți și joi se antrenează, nu lovește, dar primește expr. nu-i nimic, n-are importanță. verbnucontează
Conta | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)conta | contare | contat | contând | singular | plural | ||
contând | contați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | contez | (să)contez | contam | contai | contasem | |
a II-a (tu) | contezi | (să)contezi | contai | contași | contaseși | ||
a III-a (el, ea) | contează | (să)contai | conta | contă | contase | ||
plural | I (noi) | contăm | (să)contăm | contam | contarăm | contaserăm | |
a II-a (voi) | contați | (să)contați | contați | contarăți | contaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | contează | (să)conteze | contau | contară | contaseră |