Comarnic definitie

comárnic (comárnice), s. n. – 1. Parte a stînii unde se mulg oile. – 2. Șopron lîngă stînă unde se păstrează brînza. – 3. Poliță, scîndură sau tipar unde se lasă brînza la uscat. – Var. (Trans.) comornic. Bg. komarnik „cabană” (Weigand, Jb. XVI, 223; DAR); cuvînt care provine din lat. camera, și despre care Giuglea, Dacor., III, 332, presupune că a fost împrumutat din rom. și dat înapoi acestuia, cu modificările fonetice proprii bg. Rut. komarnyk provine din rom. (Candrea, Elemente, 402). Var. provine din sb. komornik (Candrea). substantiv neutrucomarnic

comárnic n., pl. e (bg. komarnik, colibă păstorească, d. komara, kamara, cămară, cameră). Vechĭ. Foișor, catu superior. Azĭ. Acoperiș orĭ umbrar supt [!] care se mulg oile la stînă și supt care pot fi și polițe de leasă de zvîntat cașu saŭ poate fi un loc deosebit cu aceste polițe (V. pălimar 3). Ursoaĭcă, horn gros la sobele țărăneștĭ. substantiv neutrucomarnic

comárnic s. n., pl. comárnice substantiv neutrucomarnic

comárnic, -e, s.n. – Construcție ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi și mai multe polițe, prevăzută cu acoperiș, „pentru păstrarea cașului” (Dăncuș 1986: 49): „Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic / Șohan nu lucră nimic” (Papahagi 1925: 219). – Din bg. komarnik „cabană” (< lat. camera); Ucr. komarnyk provine din rom. (Candrea). substantiv neutrucomarnic

comarnic n. 1. Mold. leasă de nuiele pe care se pune spre svântare cașul luat din străcurătoare; 2. streașină ce apără strunga de ploaie; 3. coș de sobă țărănească ce se termină în pod (numit și ursoaică); 4. Tr. cămară unde se ține cașul. [Vechiu rom. comarnic, ceardac, foișor, tras din slav. KOMARA, cămară]. substantiv neutrucomarnic

COMÁRNIC, comarnice, s. n. 1. Colibă mică în care locuiesc ciobanii la stână; umbrar pentru ciobani. 2. Adăpost la stână care servește la păstrarea și la uscarea cașului. 3. Poliță, scândură sau leasă de nuiele pe care se pune cașul la uscat. – Din bg. komarnik. substantiv neutrucomarnic

COMÁRNIC, comarnice, s. n. 1. Colibă mică în care locuiesc ciobanii la stînă; umbrar pentru ciobani. În staul erau cîteva mii de oi, iar în comarnic vreo 12 păcurari. RETEGANUL, P. IV 15. 2. Adăpost la stînă care servește la păstrarea și uscarea cașului; celar. I-au luat bachdui tot cașul din comarnic și dumilor voastre nu v-am putut aduce nimic. SADOVEANU, N. P. 167. 3. Poliță, scîndură sau leasă de nuiele pe care se pune cașul la uscat. Așeza pe comarnic, ca să se svînteze, un caș rotund și mare. HOGAȘ, M. N. 190. Cu baciu-n preajma stînii Mai cerca-ne-om în puteri, Spre-a vădi care-î mai harnic De pus cașii pe comarnic? COȘBUC, P. II 171. substantiv neutrucomarnic