chitáĭ n., pl. urĭ (pol. kitaj, Chinez, nanchin; rus. kitáĭka, Chineză, nanchin; turc. [d. ar.] ketan, pop. keten. V. hataĭa). Vechĭ. Nanchin. temporar chitaĭ
Chitaiu n. pârâu, lac și sat în jud. Bolgrad. temporar chitaiu
chíțăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. chiț-chiț cum fac șoariciĭ [!]). Se zice despre guzganĭ și șoaricĭ cînd țipă. – Și chíțcăĭ și chíțcuĭ. verb chițăĭ
chițăí (a ~) vb., ind. prez. 3 chíțăie, imperf. 3 sg. chițăiá; conj. prez. 3 să chíțăie verb chițăi
chițăì v. a striga eu glas ascuțit și pițigăiat (vorbind de căței și de șoareci): bursuci cari se svârcoliau chițăind OD. [Onomatopee]. verb chițăì
CHIȚĂÍ, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. (Despre șoareci) A scoate sunete ascuțite, caracteristice speciei. [Var.: chițcăí vb. IV] – Chiț + suf -ăi. verb chițăi
CHIȚĂÍ, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42. verb chițăi