Chiaro definitie

CHIAR¹ adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Acum hora era chiar în șosea (REBREANU). ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui (EMINESCU). 2. Până și, încă și. Chiar prin somn... își urmărea gândul hotărât (C. PETRESCU). ♦ (Precedat de „ba”) Ba încă, ce e mai mult. ♦ (Precedat de „nici”) Nici măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni (SADOVEANU). 3. Încă (de pe vremea aceea). Chiar de-acum un an. 4. În realitate, de fapt, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine (CREANGĂ). – Lat. clarus. adjectivchiar

chiar² adv. adjectivchiar

CHIAR¹ adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin « așa ») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de « ca », « cum » sau « decît ») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pro­nume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Co­pilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgă­duim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin « și ») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de « ba ») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Pre­cedat de « nici ») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de ») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui ci­titor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODO­BESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. adjectivchiar

chiár adv., adj. – 1. (Înv.) Clar, pur, curat. – 2. Clar, evident. – 3. Exact, tocmai, întocmai. – 4. Realmente, efectiv, într-adevăr. – 5. Însuși, singur, nu altcineva. – 6. Pînă și, încă și. – Istr. kl’or. Lat. clarus, claro (Pușcariu 356; Candrea-Dens., 334; REW 1963; DAR), cf. it. chiaro, prov. clar, fr. clair, sp., port. claro, în sp. cu același uz adv. Uzul adj., este frecvent și comun în textele vechi; s-a păstrat în cîteva expresii, din chiar senin, sau apă chioară (în loc de apă chiară): îndepărtîndu-se de sensul curent, cuvîntul a fost confundat cu chior „cu un singur ochi”, ceea ce, pe lîngă alterarea fonetică, a modificat și sensul, astfel încît astăzi apă chioară înseamnă „zeamă lungă” sau „poșircă” (totuși, după P. Tănase, RLR, LXX, 41-5, este vorba de chior „cu un singur ochi”; și, după Buescu, RPF, II, 337, de un cuvînt diferit, în legătură cu sp. chirla, port. chilra). Pentru semantismul lui chiar, adv., cf. it. (ep)pur(e), lat. pure, germ. rein, și uzul adv. al lui curat (Șeineanu, Semasiol., 182). – Din rom. provine rut. tjar (Candrea, Elemente, 407). adjectivchiar

CHIAR², -Ă, chiari, -e, adj. (Înv.) Clar, limpede, lămurit. ◊ (Azi în expr.) Din chiar senin = pe neașteptate. – Lat. clarus. adjectivchiar

chiar¹ (înv.) adj. m., pl. chiari; f. chiáră, pl. chiáre adjectivchiar

chiar adv. 1. însuș în persoană: era chiar mă-sa; 2. mai mult încă: chiar atunci; din chiar senin, pe neașteptate. [Vechiu rom. chiar, curat, luminos («vin chiar, inimă chiară») = lat. CLARUS; devenit adv. în limba modernă]. adjectivchiar

CHIAR², -Ă, chiar, -e, adj. (Frecvent în textele vechi, reluat uneori de scriitori mai noi, în scopuri stilistice) Clar, limpede, lămurit. Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? EMINESCU, O. I 48. Țiganul, care n-auzisă Niceodată răsunare chiară Ca aceasta, stete cu gura închisă. BUDAI-DELEANU, Ț. 180. ◊ (Astăzi în expr.) Din chiar senin = pe neașteptate, fără nici un motiv. Din chiar senin mi-a crescut mie un corn. RETE­GANUL, P. II 79. ◊ (Adverbial) Ce pagubă că nu-mi spusă... mai chiar și mai curat. BUDAI-DELEANU, Ț. 330. adjectivchiar

CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Pornește chiar acum. ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Până și, încă și. Chiar prin somn tot simțea. ♦ Încă; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de „nici”) Măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și în cazul. Mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. 3. În realitate, cu adevărat, într-adevăr. Iată că chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lămurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus. adjectivchiar