căláre adj. – 1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situație. – 3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. – 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager); călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț); călărășime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreț); călărește, adv. (călare); călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acțiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat); călărit, s. n. (călărie); încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din rom. provine tc. kalaraș „mesager”. adjectiv călare
căláre adj., pl. ắrĭ (d. călar). Pe cal, călăreț: bărbațĭ, femeĭ călărĭ. Adv. Pe cal: mergem călare. – Și de-a călare. adjectiv călare
căláre1 adv. adjectiv călare
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri adjectiv călare
călare adv. pe cal. [Cf. lat. CABALLARIUS, rândaș de cai]. adjectiv călare
CĂLÁRE adv. (Adesea în legătură cu verbele « a fi », « a ședea » sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. e x t., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; f i g. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL- IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele. adjectiv călare
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De-a (sau de) călare = călărind; din fuga calului; fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A fi călare pe situație = a fi stăpân pe situație. [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călắri] – Lat. caballaris. adjectiv călare
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em. adjectiv călare
nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă. adjectiv nicialbă
de-a căláre loc. adv. adjectiv deacălare
a merge călare expr. (înv.) a călători fără bilet de tren, a face blatul pe tren. adjectiv amergecălare
călare pe situație expr. sigur pe sine. adjectiv călarepesituație
CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A fixa un organ sau o piesă de mașină, după un model dat. – Fr. caler. substantiv feminin cala
CALÁRE s.f. Acțiunea de a (se) cala. [< cala]. substantiv feminin calare
CALÁRE, calări, s. f. Acțiunea de a (se) cala. – V. cala. substantiv feminin calare
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea sau arta de a călări. – Din călare + suf. -ie. substantiv feminin călărie
călăríe f. Arta de a călări: cal de călărie. Acțiunea de a călări: călăria e plăcută. substantiv feminin călărie
călăríe s. f., art. călăría, g.-d. călăríi, art. călăríei substantiv feminin călărie
călărie f. 1. arta de a umbla călare; 2. deprinderea calului la șea: cal de călărie. substantiv feminin călărie
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie. substantiv feminin călărie
CĂLĂRÍE s. f. Acțiunea sau arta de a călări. Pantaloni de călărie. ▭ Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneție Și cal bun de călărie. ALECSANDRI, P. P. 290. substantiv feminin călărie
Călării m. numele macedoromân al orașului Kalarites. temporar călării
călărì v. a umbla călare. verb tranzitiv călărì
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. verb tranzitiv călări
călări, călăresc v. t. 1. (er. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (deț.) a fuma. verb tranzitiv călări
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A umbla, a merge călare sau a purta animalul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare. verb tranzitiv călări
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă verb tranzitiv călări
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. 1. Intranz. A umbla, a merge călare. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 2. Tranz. A purta calul stînd călare pe el; a încăleca. Caii... Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări. TEODORESCU, P. P. 48. ♦ F i g. A conduce; a purta pe cineva după propria voință. verb tranzitiv călări
călărésc v. intr. (d. călare). Merg călare: petrec timpu călărind. V. tr. am călărit doĭ caĭ astăzĭ. verb tranzitiv călăresc