Călărași definitie

călăraș, călărași s. m. (er., iron.) bărbat viril. substantiv masculincălăraș

CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. (Înv.) Militar din cavalerie. – Din călare + suf. -aș. substantiv masculincălăraș

călăráș s. m., pl. călăráși substantiv masculincălăraș

călăraș m. l. soldat de cavalerie: cele unsprezece regimente de călărași formează azi cavaleria teritorială; 2. pl. odinioară, corp de călăreți sub comanda Marelui Spătar; 3. curier: călărașii de Țarigrad. substantiv masculincălăraș

CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș. substantiv masculincălăraș

călăráș m. (d. călare). Soldat de cavalerie în general. Curier călare între țările româneștĭ și Constantinopole. (V. lipcan). În special, astăzĭ, soldat de cavalerie care nu face parte din diviziĭ independente, ca roșioriĭ, ci întovărășește corpurile de armată. (V. lĭude și umblător). – În ainte [!] de 25 Oct. 1871, călărașiĭ actualĭ se numeaŭ (în Țara Românească) „dorobanțĭ călărĭ”. Pînă la înființarea jandarmeriiĭ (pe la 1890), eĭ făceaŭ și serviciu de curierĭ oficialĭ și de jandarmĭ. Pînă la 1912, eĭ purtaŭ tunicĭ negre (ofițeriĭ) saŭ civite (trupa) cu găitane roșiĭ (ĭar roșioriĭ tunicĭ roșiĭ cu găitane negre). Ca armament, călărașiĭ n´au lance, ci numaĭ sabie, carabină (saŭ pistol) și mitraliere. substantiv masculincălăraș

CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. (Învechit) Militar de cavalerie; călăreț. Pentru împlinirea poruncilor, pre­fectura trimisese doi-trei călărași de fiecare sat. PAS, L. I 287. Călărașii încălecară și se șterseră din lumină. SADO­VEANU, O. VI 47. Călărașii ce-i slujea, Ei la babă-i tri­mitea. TEODORESCU, P. P. 523. Vin pandurii să mă ducă într-un mijloc de oraș, Să-mi fac slujba-n călărași. ȘEZ. I 110. ◊ Călăraș cu schimbul v. schimb. substantiv masculincălăraș