țurțur definitie

țúrțur s. m., pl. țúrțuri substantiv masculințurțur

țúrțur (est) și țúrțure (vest) m. (var. din zurzur și zorzon și rudă cu cĭucure, struț 1 țirțiră și țîrîĭ). Vîrf de gheață (stalactită) care se formează la streșinĭ cînd zăpada se topește ziŭa și îngheață noaptea. – Și țorțurĭ (Bz.), țurțurĭ, zdrențe care atîrnă la o haĭnă, șfichĭurĭ la bicĭ. Și struțĭ (Mold.), țurțurĭ. Și stur, m. (Ps. S. 148, 8). substantiv masculințurțur

zúrzur m. (d. zuruĭ, adică „ornament, care zuruĭe”, apoĭ și alt-fel. Var. țurțur și zorzon. V. cĭucure). Buc. Pl. Zorzoane, canafurĭ, cĭucurĭ la harnașament. (Teod. P. P. 149). substantiv masculinzurzur

țurțur m. Mold. picătură de ploaie înghețată: crengi de țurțuri încărcate AL. [Reduplicat din țur! variantă din țăr! (ca țărțără din țăr!; cf. țără), onomatopee exprimând o picurare înceată]. substantiv masculințurțur

ȚÚRȚUR, țurțuri, s. m. 1. Sloi mic de gheață de formă prelungită și ușor ascuțită spre vârf, care se formează de-a lungul streșinilor sau pe ramuri, prin înghețarea imediată a apei care se scurge. 2. (La pl.) Franjuri. 3. Jgheab prin care curge apa (la fântână). [Var.: țurțure s. m.] – Et. nec. substantiv masculințurțur