țuicui, țuicuiesc v. r. a bea țuică verbțuicui
!țuicuí (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă țuicuiésc, imperf. 3 sg. se țuicuiá; conj. prez. 3 să se țuicuiáscă verbțuicui
ȚUICUÍ, țuicuiesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se țuicări. – Țuică + suf. -ui. verbțuicui
țuicui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)țuicui | țuicuire | țuicuit | țuicuind | singular | plural | ||
țuicuind | țuicuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | țuicuiesc | (să)țuicuiesc | țuicuiam | țuicuii | țuicuisem | |
a II-a (tu) | țuicuiești | (să)țuicuiești | țuicuiai | țuicuiși | țuicuiseși | ||
a III-a (el, ea) | țuicuiește | (să)țuicuiai | țuicuia | țuicui | țuicuise | ||
plural | I (noi) | țuicuim | (să)țuicuim | țuicuiam | țuicuirăm | țuicuiserăm | |
a II-a (voi) | țuicuiți | (să)țuicuiți | țuicuiați | țuicuirăți | țuicuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | țuicuiesc | (să)țuicuiască | țuicuiau | țuicuiră | țuicuiseră |