țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos. adjectivțuguĭat
țuguiat a. terminat cu un vârf. adjectivțuguiat
ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia. adjectivțuguiat
2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț. verb tranzitivțuguĭ
!țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguínd verb tranzitivțuguia
țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu]. verb tranzitivțuguià
ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui. verb tranzitivțuguia
țuguiat | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | țuguiat | țuguiatul | țuguiată | țuguiata |
plural | țuguiați | țuguiații | țuguiate | țuguiatele | |
genitiv-dativ | singular | țuguiat | țuguiatului | țuguiate | țuguiatei |
plural | țuguiați | țuguiaților | țuguiate | țuguiatelor |