țugúi s. n., pl. țugúie substantiv neutru țugui
1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ. substantiv neutru țuguĭ
ȚUGÚI, țugui, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. [Prez. ind. și: țuguiez] – Et. nec. substantiv neutru țugui
țuguiu (țugluiu) n. 1. pisc de munte; 2. Vârf de stog ascuțit; 3. vârf în genere. [Dintr’un primitiv țuc (cf. țucluiu), înrudit cu cioc]. substantiv neutru țuguiu
2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț. verb tranzitiv țuguĭ
!țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguínd verb tranzitiv țuguia
țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu]. verb tranzitiv țuguià
ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui. verb tranzitiv țuguia
| țugui | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | țugui | țuguiul |
| plural | țuguie | țuguiele | |
| genitiv-dativ | singular | țugui | țuguiului |
| plural | țuguie | țuguielor | |