țocăire definitie

țocăi, țocăi I. v. t. a săruta cu zgomot II. v. r. a se săruta zgomotos verb tranzitivțocăi

țocăí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 țócăie, imperf. 3 sg. țocăiá; conj. prez. 3 să țócăie verb tranzitivțocăi

țócăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. țoc. V. țuc). Fac țoc: un copil țocăĭa la peptu [!] mameĭ. V. tr. Fam. Iron. Pup, sărut: copiilor nu le place să-ĭ țocăĭ. V. refl. A se țocăi în public e lucru ordinar. verb tranzitivțocăĭ

țocăì v. 1. fam. a pupa repede și cu sgomot; 2. a suge prin somn (vorbind de prunci). [V. țoc!]. verb tranzitivțocăì

ȚOCĂÍ, țócăi, vb. IV. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot). 2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. – Țoc + suf. -ăi. verb tranzitivțocăi