țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie verbțiui
țíuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (imit.). Se zice despre sunetu care-țĭ rămîne în urechĭ după o detunătură saŭ despre vînt cînd șuĭeră supțire [!] pin [!] crăpăturile ușilor și ferestrelor. (Une-orĭ îțĭ țiuĭe urechea și din senin). – În est țîuĭ. verbțiuĭ
țiuí v. 1. a șuiera: prin uși puie vântul EM.; 2. a răsuna succesiv și monoton: le țiuiau urechile CR. [Onomatopee]. verbțiui
tiuí (a ~) (reg.) (ti-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiuiésc, imperf. 3 sg. tiuiá; conj. prez. 3 să tiuiáscă verb tranzitivtiui
TIUÍ, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. (Reg.) A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: -ti-u-] – Tio + suf. -ui. verb tranzitivtiui
țiuire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | țiuire | țiuirea |
plural | țiuiri | țiuirile | |
genitiv-dativ | singular | țiuiri | țiuirii |
plural | țiuiri | țiuirilor |