țir definitie

TIR s.n. 1. Sportul tragerii la țintă cu arcul, arbaleta ori cu o armă de foc sau cu aer comprimat. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul. [< fr. tir]. substantiv neutrutir

TIR¹ s. n. 1. tragere (la țintă) cu o armă de foc. 2. sportul tragerii la țintă. (< fr. tir) substantiv neutrutir

TIR² s. n. autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. (< t/ransport/ + i/nternațional/ + r/utier/) substantiv neutrutir

tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”. substantiv neutrutir

tir adv. – Așa, bine (se folosește în corelație cu el înșuși: tir... tir, cum... așa și). Sb. ter „și” (Tiktin). substantiv neutrutir

1) *tir n., pl. urĭ (fr. tir, d. tirer, a trage). Tragere la țintă: societate de tir. Locu unde se trage la țintă: soldațiĭ s´aŭ dus la tir. V. stand. substantiv neutrutir

tir s. n., pl. tíruri substantiv neutrutir

tir adv. tot una: tir mi-e Rada baba, tir mi-e baba Rada. [Cf. serb. TER, asemenea]. substantiv neutrutir

2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz. substantiv neutrutir

tir n. 1. arta de a trage la țintă; 2. locul unde se exersează (= fr. tir). substantiv neutrutir

TIR¹ s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri și calibre de arme de foc sau cu aer comprimat, care cuprinde mai multe probe de tragere la țintă. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. Armă cu tir lung. 3. Tragere la țintă în procesul de instruire militară. – Din fr. tir. substantiv neutrutir

TIR², tiruri, s. n. Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. – Din inițialele t[ransport] i[ntemațional] r[utier]. substantiv neutrutir