țintuire definitie

țintuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țintuiésc, imperf. 3 sg. țintuiá; conj. prez. 3 să țintuiáscă verb tranzitivțintui

țintuì v. 1. a bate cu ținte: a țintui un tablou; 2. a înțepeni în genere. verb tranzitivțintuì

ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊ Expr. A țintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit. A rămâne țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ținte. – Țintă + suf. -ui. verb tranzitivțintui

țintuĭésc v. tr. (d. țintă saŭ vsl. *centovati, ca pol. centkować, a puncta). Bat în ținte: a țintui un tabloŭ. Fig. Pironesc, fixez (de ex., cînd doĭ se bat, ĭar unu din eĭ îl împinge pe cel-lalt în părete [!] așa în cît [!] să nu se maĭ poată mișca). verb tranzitivțintuĭesc