țimír1 (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimíri substantiv masculin țimir
!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri substantiv masculin țimir
țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă. substantiv neutru țimir
ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer. substantiv neutru țimir
țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv. – Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor. substantiv neutru țimir
| țimir | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | țimir | țimirul |
| plural | țimiri | țimirii | |
| genitiv-dativ | singular | țimir | țimirului |
| plural | țimiri | țimirilor | |
| țimir | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | țimir | țimirul |
| plural | țimiri | țimirii | |
| genitiv-dativ | singular | țimir | țimirului |
| plural | țimiri | țimirilor | |