țiclău definitie

!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri substantiv neutruțiclău

țiclắŭ n., pl. ăĭe (ung. szikla, stîncă, care e înrudit cu sas. zickle. Cp. și cu Ceahlăŭ, un pisc în Mold., cu Țicăŭ, o mahala pe o rîpă a Ĭașilor, cu țigăŭ, și cu cĭocălăŭ [!]). Nord (Dac. 3, 747). Pisc de munte. Momic, holm mic. – În Trans. țiglăŭ (BSG. 1928, 130 și 136). Și țigmăŭ (Nț.). substantiv neutruțiclăŭ

țiclău n. pisc de munte. [Cf. țucluiu]. substantiv neutruțiclău

ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla. substantiv neutruțiclău