TIC s.n. Mișcare convulsivă și repetată rezultată din contractarea involuntară a unor mușchi; deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. [< fr. tic]. substantiv neutrutic
TIC s. n. 1. mișcare convulsivă și repetată din contractarea involuntară a unor mușchi. 2. deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. 3. ~ verbal = cuvânt, expresie care revine inconștient, inutil și supărător în vorbirea cuiva, ca urmare a unei deprinderi. (< fr. tic) substantiv neutrutic
tic interj. – Exprimă ideea de mișcare ritmică sau de pulsație. – Var. tîc(a), tica (-tica), tic-tac. Creație expresivă, cf. tac, pic, germ. ticken, rus. tikati; ultima var. reproduce fr. tic-tac. – Der. tic, s. n. (Banat, cioc; Olt., bot), pentru al cărui semantism cf. cioc; ticăi (var. tăcăi, tîcîi), vb. (a pulsa, a palpita), cf. tăcăi ‹ tac; tîcîială, s. f. (bătaie); ticăi (var. înv. ticăci), vb. (a lucra încet și fără spor, a rasoli; a se desface, a se fărîmița; refl., a suferi, a se chinui, a se zbuciuma, a se frămînta), cf. mogăi (după Cihac, II, 408, din sl. tykati „a înțepa”, după Graur 192, se leagă de țig. tika „sărăcie”, tikalo „ticălos”); ticăit, adj. (lent, calm, amorțit; sărac, nenorocit); ticăință (var. ticăiție), s. f. (mizerie, suferință, chin), se.c XVII, înv.; ticăitură, s. f. (bătaie ușoară); ticală, s. f. (înv., mizerie, nenorocire), cu l expresiv; ticălos, adj. (mizerabil, nenorocit; pervers, rău); ticăloși, vb. (înv., a fi de plîns, a se nenoroci; a perverti, a se netrebnici, a corupe, a prostitua; refl., a se perverti, a decădea); ticăloșie (var. ticăloșenie), s. f. (mizerie, sărăcie; nelegiuire, perfidie, perversitate); ticăloșește, adv. (mizerabil). Țig. tika, tikalo trebuie să provină din rom. substantiv neutrutic
1) tic n., pl. urĭ (cp. cu vsl. tykati, a împunge). Ban. Olt. Bot (rît, cĭoc). substantiv neutrutic
2) *tic n., pl. urĭ (fr. tic, poate d. it. ticchio, capriciŭ). Mișcare convulsivă orĭ nu devenită obișnuită la uniĭ oamenĭ (precum: ridicarea din umerĭ, scuturarea din cap, scărpinarea în acelașĭ loc ș. a.). V. tabet. substantiv neutrutic
tic1/tic-tíc interj. substantiv neutrutic
tic2 s. n., pl. tícuri substantiv neutrutic
tic n. 1. mișcare convulsivă contractată din deprindere; 2. fig. apucătură ridiculă: are un tic (= fr. tic). substantiv neutrutic
TIC1 interj. (De obicei repetat) Cuvânt care redă sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc.; tic-tac. – Onomatopee. substantiv neutrutic
TIC2, ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic. substantiv neutrutic
*tic-tác n., pl. urĭ (fr. tic tac, germ. tick-tack). Zgomotu bătăilor ceasorniculuĭ: se auzea tic-tacu ceasorniculuĭ. V. zig-zag. substantiv neutrutictac
tic-tác1 interj. substantiv neutrutictac
tic-tíc v. tic substantiv neutrutictic
tic-tac n. sgomot regulat și monoton: tic-tacul ceasornicului. [Onomatopee]. substantiv neutrutictac
tic-tác2 s. n., pl. tic-tácuri substantiv neutrutic-tac
țic (de-a țicul) n. Mold. un joc cu mingea între patru băieți cu un băț încovoiat. [Cf. serb. ȚIK, detunătură]. temporarțic
tîc, interj. care arată bătăile inimiĭ saŭ péndululuĭ. (Aŭ și Turciĭ această interj.). V. tac, bîc. temporartîc
țîc n., pl. urĭ. Un joc copilăresc asemenea cu poarca (V. bobă). Epitet de dragoste întrebuințat la vocativ și adresat unuĭ copil: măĭ țîcule ! temporarțîc